Respectăm liniştea celorlalţi?

0
182
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

linistea interioaraCând nu suntem noi pricina zgomotului care există, nu te necăji, Dumnezeu vede. Dar când noi suntem pricina, atunci este rău. De aceea trebuie să luăm întotdeauna aminte ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Dacă cineva nu vrea să se roage, cel puţin să nu bage paraziţi altora. Dacă aţi înţelege marea pagubă, pe care o pricinuiţi celui care se roagă, aţi fi cu multă luare aminte. Căci dacă cineva nu simte aceasta ca pe o necesitate personală şi ca un ajutor pentru ceilalți, astfel încât s-o facă cu toată inima sa, din dragoste şi nu de nevoie, ci o respectă ca pe o regulă de disciplină, şi spune:” Acum trebuie să umblu aşa, ca să nu deranjez. Acum nu trebuie să umblu liber…”, aceasta este un chin pentru el. Scopul este să o facă din toată inima sa, cu bucurie, pentru că celălalt se roagă, comunică cu Dumnezeu. Cât de mult diferă una de alta! Ceea ce face omul cu inima, îi pricinuieşte bucurie şi îl ajută. Atunci când cineva este constrâns să respecte pe altul să se roage, simte după acea frică. Iar când cineva respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Atunci nu se socoteşte pe sine, pentru că nu are iubire de sine, ci mărime de suflet. Să se pună unul în situaţia celuilalt. Să gândească:” Dacă eram eu în locul celuilalt, cum aş fi vrut să se comporte cu mine? Dacă aş fi fost obosit s-au m-aş fi rugat mi-ar fi plăcut oare să fie trântite astfel uşile? Când te pui în situaţia celuilalt atunci lucrurile se schimbă. Ce frumos era la început în vieţile de obşte! Linişte! Avea și ceasul care bătea la fiecare sfert de oră, ca fiecare să-şi aducă aminte să rostească Rugăciunea. Chiar dacă cineva uita să se roage, când auzea ceasul care bătea, începea din nou Rugăciunea. Părinţii rosteau rugăciunea şi era multă pace şi linişte în mănăstire. În obştea în care au vieţuit atunci când eram în Sfântul Munte, erau 60 de părinţi, şi era ca şi cum ar fi fost un singur isihast. În biserică puţini cântau, cei mai mulţi se rugau cu mintea. La ascultări, la fel. Nu vorbeau tare, nici nu strigau, ci îşi făceau ascultările în linişte. Mereu exista în mănăstire o mişcare nezgomotoasă. Nu era ca acum când în vieţile de obşte au ora de începere a lucrului, ora de linişte şi… ora de stingere, ci atunci fiecare se mişca potrivit cu ascultarea sa. Trebuie să iubim pustia binecuvântată şi să o respectăm, dacă vrem să ne ajute şi ea cu sfânta ei pustietate şi cu liniştea ei cea dulce, să ne domesticim, să se pustiască patimile noastre şi să ne apropiem de Dumnezeu. Este ca şi cum ai merge să te închini la Sfânta Golgota cu alăute.

„Cuviosul Paisie Aghioritul” Cuvinte duhovniceşti –  Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here