„Recunosc astăzi că tradiţia română este o tradiţie parţială. Iar prin cea bizantină m-am dezvoltat şi m-am îmbogăţit” (I)

0
106
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

biyantin– Sunteţi cunoscut prin faptul că de-a lungul vieţii dumneavoastră de monah aţi slujit cu dragoste slujbele bisericeşti de rit bizantin, acordând un interes deosebit muzicii bisericeşti. Ce anume v-a apropiat atât de mult de ritul bizantin?

– A fost o experienţă în copilăria mea. În timpul celui de al doilea război mondial, Hitler a adus cu forţa mulţi oameni din Est în Germania, ca muncitori, iar aceştia, desigur, erau nemulţumiţi şi supăraţi pentru că trebuiau să trăiască aşa departe de patria lor. Pentru a le îmbunătăţi starea de spirit, Hitler, care nu era un om religios, le-a permis acestor muncitori din Ucraina, Polonia, cred că şi din România şi din alte ţări, să poată avea propriile lor slujbe religioase. Acestea erau ortodoxe şi unite, greco-catolice. Deoarece nu existau biserici pentru acestea, s-au împărţit bisericile germane. Ortodocşii au primit câte o biserică evanghelică în oraş, iar uniţii câte una catolică. Astfel ei puteau să-şi ţină slujbele la amiază, pe la ora 12, sau după-masa. Aceasta a fost situaţia şi în oraşul meu. Sunt din Danzig, de pe ţărmul Mării Baltice. Şi am auzit: Astăzi, la ora 12, va avea loc o slujbă greco-catolică. Eram copil şi m-am gândit că aceştia sunt greci, şi m-am dus acolo. Erau însă ucraineni uniţi. Am fost fascinat. N-am înţeles nimic, dar am fost fascinat de felul în care s-a slujit şi de felul în care s-a cântat. Atunci am întrebat pe preotul nostru, pe părinţii mei, pe cunoscuţii mei, ce sunt aceşti greco-catolici, şi am primit doar un răspuns neclar, pentru că pe atunci, era în 1924, nu exista ecumenism şi nu ştiam exact ce erau celelalte confesiuni. Da, îi cunoşteam pe evanghelicii germani, dar nici un ortodox. Erau câţiva emigranţi ruşi, dar prea puţini. Şi a rămas impresia fascinantă. După ce am terminat şcoala, am fost nevoiţi să plecăm din Danzig, să ne refugiem, căci era război şi veniseră bolşevicii. Ne-am refugiat în Danemarca şi după trei ani am plecat în Germania. Pe scurt, în anul 1952 am luat bacalaureatul şi atunci am stabilit în primul rând că vreau să devin preot, iar în al doilea rând că această preoţie să aibă o legătură cu Biserica răsăriteană. Cum anume, aceasta nu ştiam. Eram încă mereu fascinat de slujba răsăriteană. Pe atunci, era în 1952, se mai credea că uniţii sunt o punte între catolici şi ortodocşi. Astăzi se ştie că nu este aşa. Pe vremea aceea noi încă nu aveam o educaţie ecumenică. De aceea se credea aşa. Deci am plecat la Roma, unde existau multe colegii unite, chiar şi unul românesc, apoi unul grecesc, unul rusesc, unul maronit, unul copt ş.a.m.d. Eu am intrat la colegiul rusesc. Deoarece Rusia – Uniunea Sovietică – era închisă, nu veneau acolo ruşi, erau doi-trei emigranţi, şi aproape toţi erau străini. Şi treptat, treptat, mi-am dat seama că nu acesta era drumul cel bun. Treptat am început să fim interesaţi în Apus de ecumenism. Şi încet a devenit limpede că nu uniaţia era calea pe care trebuia să mergem. în colegiul rusesc se afla – slavă Domnului! – un doctorand din actuala mea mănăstire, din Niederaltaich, şi acesta avea un program diferit.

El spunea că nu calea uniaţiei este calea adevărată, ci calea colaborării şi a reunirii viitoare. Aceasta este cu totul altceva decât uniaţia. Biserica Ortodoxă trebuie să rămână Biserică Ortodoxă. Unire da, subordonare nu. Şi el mi-a spus că acesta este programul lor din Niederaltaich. Astfel, în anul 1957 m-am dus la Niederaltaich şi de atunci trăiesc aici.
Trebuie să mai adaug că noi am avut, în Biserica Catolică din Europa de Vest, aşa-numita „mişcare liturgică”. Aceasta a fost una din cele trei mişcări care au apărut în Europa după primul război mondial. Şi aceste mişcări au fost: 1) o nouă descoperire a Bibliei, 2) o nouă descoperire a Liturghiei, 3) o nouă descoperire a Bisericii răsăritene.

Mişcarea liturgică a fost întemeiată de un belgian, Lambert Baudoin. Acesta este şi întemeietorul Mănăstirii Chevetogne din Belgia. Ideea sa a fost următoarea: Liturghia romană trebuie să se orienteze din nou către formele vechi ale Liturghiei din primul mileniu. Ea trebuie să renunţe la trăsăturile şi la structura date de contrareformă. Ea trebuie să devină din nou o Liturghie în sensul vechi al cuvântului. Şi ea trebuie să cultive din nou relaţia cu Biserica Ortodoxă. De aceea el a propus ca prin intermediul Liturghiei să se caute noi relaţii cu Biserica Ortodoxă. Căci trebuie să ştiţi că până la primul război mondial, în Roma catolicismul s-a identificat cu românismul. Aceasta însemna că cine voia să se unească cu Roma, acela trebuia să fie romanizat, occidentalizat şi latinizat. Şi acest lucru se vede la Bisericile Unite. Ele sunt romanizate, occidentalizate şi latinizate. A rămas doar un rest de ritual. Nimic mai mult, nici spiritualitatea ortodoxă, nici teologia ortodoxă – şi aceasta nu putea să fie un model. Lambert Baudoin dorea următorul lucru: Dacă Biserica Catolică regăseşte vechea Liturghie, Liturghia perioadei romanice – nu romane, ci romanice -, adică cea din primul mileniu, atunci şi legătura cu Biserica Ortodoxă s-ar realiza mai uşor. Iar ca semn al deplinei catolicităţi a întregii Biserici – de care aparţin atât cea Romană, cât şi cea Ortodoxă, cea Siriacă şi Coptă, acestea fiind cele patru părţi culturale primare ale Bisericii, cele patru părţi ale întregii tradiţii -, călugări catolici din Biserica Catolică să slujească Liturghia Bisericii Ortodoxe. Nu pe cea a Bisericii Unite, ci pe cea a Bisericii Ortodoxe, aşa numitul „rit curat”, „ritus purus”. Şi s-a recunoscut că ritul curat exista numai în Biserica Ortodoxă, iar nu în cea Unită. Iar cel mai interesant şi mai important lucru a fost că acest Lambert Baudoin l-a câştigat pe papa pentru ideea sa. Era Pius al Xl-lea. Şi astfel, în anul 1924, acesta a întemeiat Ordinul benedictin de rit bizantin. Astfel am ajuns şi eu la ritul bizantin.

– În ce mod ritul bizantin v-a îmbogăţit viaţa, ca şi pe cea a mănăstirii în care trăiţi?

– Aceasta este o întrebare foarte intimă. Căci noi nu cultivăm aici doar ritul bizantin, ci Papa Pius al Xl-lea ne-a dat ca sarcină să ne însuşim istoria, spiritualitatea şi teologia Bisericii răsăritene. Deci nu doar Liturghia, ci şi teolopia. Aceasta înseamnă dogmatică răsăriteană, spiritualitate răsăriteană, istorie răsăriteană – cu acestea să ne identificăm. Şi pe acest drum al identificării am mers eu şi merg fraţii mei din mănăstire până astăzi.
Aş putea spune că nu suntem doar monahi bizantini, ci suntem o enclavă ortodoxă în patriarhatul roman. Nu suntem doar pe jumătate. Dacă am sluji Liturghia bizantină şi am păstra teologia latină, aceasta ar fi un fel de schizofrenie. Dar noi încercăm să trăim cu totul în mod ortodox, să avem spirituali-tatea şi teologia ortodoxă – şi aceasta este înţelegere ecumenică. Deoarece ambele tradiţii, cea romană şi cea bizantină sau ortodoxă, sunt apostolice. Noi nu ne-am desprins una din alta, ci suntem două tra¬diţii autentice. Desigur există problema controversei asupra unor puncte, ca spre exemplu filioque sau rolul papei, dar acestea sunt probleme despre care se poate discuta. Nu este vorba de sau…, sau…, ci de atât…, cât şi…. Atât tradiţia romană are multe pro, dar şi multe contra, cât şi tradiţia bizantină are multe pro şi multe contra. Cred că viitorul ecumenic al Bisericilor Ortodoxă şi Catolică constă în faptul că putem discuta împreună punctele care ne despart. Nu sunt decât patru puncte: papa, filioque, purgatoriul şi imaculata concepţiune. Şi, slavă Domnului, avem deja o comisie mixtă ortodoxo-catolică. în momentul de faţă avem însă dificultăţi în Ucraina şi în Transilvania, datorită unor anumite fenomene agresive care au apărut odată cu reînfiinţarea Bisericii Unite. Este păcat şi este regretabil, dar nu trebuie să ne speriem, ci să încercăm să depăşim dificultăţile prin dialog. încă o dată: Tradiţia bizantină şi tradiţia romană sunt două tradiţii apostolice, şi acolo unde nu există potrivire trebuie să se discute.
Pot să spun că prin însuşirea teologiei şi a spiritualităţii ortodoxe eu personal m-am îmbogăţit foarte mult. Recunosc astăzi că tradiţia romană este o tradi¬ţie parţială. Iar prin cea bizantină m-am dezvoltat şi m-am îmbogăţit.

– Aici monahii slujesc în ritul bizantin fără nici un fel de formalism. Cum se potriveşte acesta cu monahii latini? Cum vă vedeţi rolul aici?

– Mănăstirea noastră este o icoană a Bisericii. Noi suntem aici două tradiţii, una bizantină şi una romană, şi ambele sunt foarte autonome. Fiecare pentru sine, Dumnezeu pentru noi toţi. într-atât suntem o imagine a Bisericii. Şi în Biserică fiecare tradiţie este pentru sine şi Iisus Hristos pentru noi toţi. Desigur, ca în Biserică, şi aici în mănăstire avem legătură unii cu alţii. Orice duminică şi orice sărbătoare este prăznuită de fiecare grup pentru sine. Dar dacă, de pildă, avem o aniversare sau o zi onomastică, o călugărire, o hirotonire de preot sau de diacon, o înmormântare, desigur că atunci mergem toţi împreună fie la slujba romană, fie la noi, la slujba bizantină. Icoană a Bisericii – aceasta suntem noi. Şi astfel ritul bizantin, adică enclava ortodoxă, îmbogăţeşte întreaga noastră mănăstire.

Dialoguri duhovniceşti, Ipenaeus Trotzke

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here