Domnul ne-a poruncit să nu săvârşim nici rugăciuni, nici milostenii, nici post, nici alte fapte bune înaintea oamenilor, socotind aceasta a fi o căutare făţarnică a slavei de la dânşii. Tatăl nostru cel Ceresc, Cel întru ascuns…, şi Carele vede întru ascuns (Mt. 6:1-18), nu binevoieşte spre astfel de faceri. Şi nu numai porunca lui Dumnezeu îndeamnă a ne ascunde viaţa lăuntrică de ochi străini, dar şi instinctul firesc, duhovnicesc, opreşte, ca un oarecare „imperativ categoric”, de a necinsti taina sufletului ce stă înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea de pocăinţă înaintea Celui înalt este colţişorul cel mai intim al sufletului nostru. De aici dorirea de a te ascunde undeva sub pământ, pentru ca nimenea să te vază, nimenea să te auză, ca totul să rămână numai între Dumnezeu şi suflet. Aşa mi-am trăit primele decenii ale pocăinţei mele înaintea Domnului. La care şi amara mea experienţă, nu de puţine ori mi-a arătat că este de neapărată trebuinţă a ocoli până şi întoarcerea asupră-şi – altminteri vom deveni victime ale slavei deşarte sau ale mulţămirii de sine. Pentru aceste reacţii ale duhului nostru vom suferi părăsirea lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, din vremea când am fost pus duhovnic, încă la Sfântul Munte al Athonului, acum mai mult de patruzeci de ani, lămurind părinţilor nevoitori care veneau la mine experienţele lor duhovniceşti, prin însuşi acest fapt le dădeam putinţa de a întrevedea ceva din cercetările trimise mie de Sus. Şi cu cât mai mult se prelungea slujirea mea duhovnicească, cu atât mai dezgolit mă aflam înaintea fraţilor mei.
Apropiindu-mă de ieşirea mea, în vârsta bătrâneţii, zdrobit zi şi noapte de neputinţele trupeşti, mai puţin mă pot răni de către judecăţile oamenilor în privinţa mea. În vârtutea acestui fapt, m-am hotărât spre o şi mai mare dezgolire, de-acum în faţa multora, a ceea ce până odinioară păzisem cu osârdie de ochi străini.
Calea mea, experienţele mele, prin caracterul lor, s-ar putea să nu fie dintre cele mai obişnuite. Şi totuşi, prin conţinutul lor esenţial, ele mi-au descoperit tragismul situaţiei a milioane de oameni risipiţi pe faţa întregului Pământ. Nu exclud posibilitatea ca spovedania mea, sau mai curând autobiografia mea duhovnicească, să dea posibilitatea măcar câtorva dintre ei să afle o dezlegare prielnică în încercările care îi năpădesc.
Cele ce s-au petrecut cu mine nu au fost nicicum urmarea propriei iniţiative. Ci Dumnezeu, după Pronia de El Singur cunoscută pentru noi, a binevoit să mă cerceteze şi să-mi îngăduie a mă atinge de Vecinicia Lui. Sfânta Sa mână necruţător mă arunca pe mine, nimicnicul, în hăuri de nedescris. „Acolo”, într-o uimire până la adâncă îngrozire, m-am făcut văzător unor realităţi ce îmi depăşeau înţelegerea. Despre aceasta voiu încerca să vorbesc în paginile ce urmează.
Experienţele mele nu dintr-o dată s-au însuşit de către conştiinţa mea. Zeci de ani au trecut până ca ele să devină conştiinţa mea dogmatică. înainte de cercetarea lui Dumnezeu, citind Evanghelia sau Epistoliile Apostolilor, nu înţelegeam cu adevărat realitatea fiinţială ce se ascundea îndărătul fiecărui cuvânt al Sfintei Scripturi.
Însăşi viaţa mi-a arătat că, în afara experienţei vii a lui Dumnezeu sau a întâlnirii cu stăpâniile şi cu tiitorii lumii întunerecului veacului acestuia, cu duhurile vicleniei întru cele cereşti (cf. Ef. 6:12), singură informaţia intelectuală nu duce la ceea ce este sensul cre-dinţei noastre – cunoaşterea lui Dumnezeu, Făcătorul a tot ce este, „cunoaştere” ce pătrunde în însuşi Actul Veciniciei Sale: Aceasta este viaţa cea vecinică, să Te cunoască pre Cel unul adevărat Dumnezeu, şi pre Carele ai trimis, Iisus Hristos (Io. 17:3).
În Ceasurile când se atingea de mine Dragostea lui Dumnezeu eu recunoşteam în ea pe Dumnezeu: Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el (1 Io 4:16). Iar după cercetarea de Sus citeam Evanghelia cu altă conştiinţă decât mai nainte. Mă bucuram cu adâncă recunoştinţă întâlnind confirmări ale experienţei mele.
Aceste minunate coincidenţe ale celor mai esenţiale momente de conştientizare de Dumnezeu cu datele Descoperirii Noului Legământ sunt nesfârşit de preţioase sufletului meu. Ele au fost darul Cerului: însuşi Dumnezeu se ruga în mine. însă toate acestea luau forma „propriei mele stări”.
Am fost botezat încă din primele zile ale ivirii mele la lumină. După rânduiala Bisericii noastre, împreună cu această Taină, pe toate mădularele trupului meu s-a pus „pecetea darului Duhului Sfânt”. Oare nu acea Pecete m-a izbăvit din rătăciri pe căi străine? Oare nu ea a fost pricina multor „minunate coincidenţe” ale trăirilor mele cu duhul Descoperirii Evanghelice?
În cartea de faţă mă voiu opri asupra descrierii unor experienţe ce mi-au fost date. Însă paralel cu aceasta socotesc important a aminti că toată curgerea vieţii mele în Dumnezeu m-a adus la convingerea că orice abatere a conştiinţei minţii noastre de la adevărata înţelegere a Descoperirii, negreşit se va răsfrânge în manifestările duhului nostru, în cele de zi cu zi. Cu alte cuvinte, viaţa cu adevărat dreaptă este condiţionată de o adevărată înţelegere a lui Dumnezeu – Sfânta Treime.
Aşadar mă predau cu încredere la tot cititorul, în nădejdea că el va înclina să mă pomenească în rugăciunile sale către Tatăl nostru, Carele este în ceruri.
„Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Arhimandritul Sofronie; trad. din lb. rusă de Ierom. Rafail Noica. – Bucureşti: Editura Sophia, 2005
