Recomandare de lectură: “Tainele vieții viitoare” – S.A. Arhanghelov

0
126

tainele-vietii-viitoareUna din problemele care are o importanţă capitală pentru toţi oamenii, este cea a vieţii viitoare. Asupra acestei probleme meditează atât omul religios, cât şi cel indiferent de religie.

Toate articolele pe aceeași subiect

Pe toţi îi preocupă ideea: cum vom trăi după moarte, pe ce principii se întemeiază viaţa noastră viitoare, în ce va consta ea dincolo de mormânt etc. Pe lângă aceasta, problema vieţii viitoare se prezintă şi ca un adevăr profundo-vital, a cărui recunoaştere sau nerecunoaştere atrage după sine cele mai mari consecinţe practice. Aşa şi trebuie să fie.

E zadarnică şi puţin statornică viaţa ce o ducem pe pământ; e neoprit şi trecător timpul, în limitele căruia se strecoară zilele vieţii noastre. Cel mai limpede curs al ei adesea e întunecat, pe neaşteptate, de cei mai negri nori ai furtunilor vieţii.

Nestatornică şi şovăitoare e fericirea noastră pe pământ; bucuriile noastre sunt amestecate cu supărările; de la bogăţie, nu e departe sărăcia; sănătatea, prin nimic nu e asigurată contra bolilor; viaţa, în orice moment, poate fi curmată de moarte.

E trist când te gândeşti că viaţa noastră e de scurtă durată, când vezi şi te convingi că bunurile ei simt trecătoare. Dar e şi mai trist când, pe lângă acestea, rămâi nemângâiat. Unde să cauţi mângâiere, dacă nu în speranţa că actuala viaţă pământească nu se nimiceşte prin moarte, că noi trebuie să aşteptăm o viaţă viitoare, după moarte?

Vorbind despre ea, Sfântul Apostol Pavel se adresează creştinilor tesaloniceni cu astfel de cuvinte: „Nu vreau, fraţilor, ca voi să nu ştiţi despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13). Numai cei care n-au nădejde în continuarea după moarte a vieţii actuale se mâhnesc şi se întristează în tot cursul vieţii şi nu găsesc mângâiere în nimic. Omul credincios, dimpotrivă, nădăjduieşte că viaţa viitoare există, şi această speranţă, această aşteptare, formează adevăratul lui izvor de mângâiere şi de liniştire.

Astfel, ideea despre ce va fi cu noi în viaţa viitoare, s-ar părea că ar trebui să existe în capul şi inima fiecăruia din noi şi să ne preocupe cu atât mai mult. Din nenorocire însă, în veacul nostru al XlX-lea, veacul luminii, sunt mulţi oameni care, sub influenţa falsei filozofii (materialistă şi pesimistă), neagă cu totul viaţa viitoare şi consideră sinuciderea ca singurul mijloc de a scăpa de nevoile şi nenorocirile vieţii actuale. Cauza unei atari negaţii a vieţii viitoare e aceea pe care Proorocul David a arătat-o pentru negarea nebunească a fiinţei lui Dumnezeu, adică inima lor coruptă: „Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor, nu este cel ce face bunătate, nu este nici unul” (Psalmul 13, 1). De aici se înţelege clar, că atare necredincioşi, care neagă viaţa viitoare, trebuie sau să dispere cu totul în viaţa pământească, în care nu văd nici un sens şi, prin urmare, să refuze de a mai trăi, sau, dacă trăiesc, apoi să ducă o viaţă josnică, animală, ţinându-se de devizul epicureic: „să mâncăm şi să bem, căci mâine o să murim!” (I Corinteni 15, 32).

Aşa influenţează asupra vieţii şi activităţii moralo-raţionale a oamenilor negarea vieţii viitoare: ea îi întoarce la timpurile barbarismului, păgânismului, domniei pasiunilor senzualo-bestiale şi a forţei rudimentare materiale, când omul lucrează aproape numai din instinct, sub influenţa nemijlocitelor sale impulsuri elementare; face din ei, după cum se exprimă vrednicul de amintire Filaret, Mitropolitul Moscovei, „bestii şi fiare sălbatice”.

Sunt şi altfel de oameni care, deşi nu neagă făţiş viaţa viitoare, dar în schimb manifestă un extrem indiferentism faţă de ce va fi cu ei după moarte, negândindu-se deloc la ea. Ei cred în viaţa viitoare, însă cred aşa de slab, încât acest subiect al credinţei atât de important mai că nu le mişcă inima, şi ei abia-abia îşi mai aduc aminte de el.

Ei cred că sufletul e nemuritor, cred că va fi fericire veşnică, vor fi chinuri veşnice dar, cu toate acestea, nu-şi dau seama de importanţa acestora şi nu cugetă ce vrea să zică „a trăi în fericire veşnicii sau în chinurile veşnice”, dar mai ales în chinurile veşnice, care sunt nespus de dureroase, grozave şi aceleaşi. Ei nu lasă ca credinţa lor în acestea să se înrădăcineze adânc în ei; cred numai aşa şi aşa, de mântuială, fără a le da cuvenita atenţie, neocupându-se şi neamintind de ele decât din când în când.

Viaţă viitoare, fericire viitoare, iad şi chinurile iadului, în viaţa de acum nu există încă, ele aici nu sunt simţite; dar viaţă pământească deja este, şi aceea ce produce în ea plăcere sau neplăcere, se simte; sensibilul în momentul dat, pentru toţi oamenii distraşi, întunecă oarecum cele viitoare, cele nesimţite. Iată cauza principală a indiferentismului multora faţă de viaţa viitoare.

Indiferentismul altora însă, faţă de ce va fi cu ei în viaţa viitoare, provine din cauza prea marii lor afecţiuni de lume şi bunurile ei. Omul contemporan, ca fiu adevărat al secolului practic, pozitiv, caută, de obicei, pretutindeni şi în toate, prin diferite chipuri „pâine”, adică bunuri şi plăceri materiale. Unui astfel de om, în mijlocul unor mulţimi de griji despre bunurile şi plăcerile vieţii, îi lipseşte timpul material de a se gândi la veşnicie; dar nici nu află plăcere în aceasta. Gustul său e numai pentru viaţa actuală.

În fine, oamenii se raportează cu indiferenţă la viaţa veşnică şi pentru că ei sunt molipsiţi de vreun păcat, cu care s-au deprins, care a devenit pentru ei, aşa zicând, necesar, şi pe care nu voiesc şi nu se pot hotărî să-l lase. Dacă aceşti oameni s-ar gândi bine la veşnicie, la judecata viitoare şi la cum va fi existenţa lor în viaţa viitoare, fericită ori nefericită, desigur că aceasta i-ar nelinişti şi i-ar face să se îngrijească de a-şi îndrepta viaţa. Însă grija despre îndreptarea vieţii, ar cere din partea lor o deosebim priveghere asupra inimii lor şi dezrădăcinarea păcatului obişnuit; dar cu acest păcat ei aşa s-au deprins, că, ivindu-li-se ideea despre viaţa viitoare, imediat se silesc să o dea uitării şi să o elimine din conştiinţă.

Amarnic se rătăcesc cei ce neagă cu totul viaţa viitoare; rău şi fără cale fac şi cei care sunt indiferenţi faţă de ce va fi cu ei dincolo de mormânt.

Şi unii şi alţii uită că credinţa lor în viaţa viitoare este temelia morale – raţionale a omului, că, afară de aceasta, prin ea se menţine întreaga organizare a vieţii obşteşti umane; ea leagă pe oameni între dânşii în numele celor mai înalte interese umane, în numele supremei lor meniri comune, care nu se sfârşeşte odată cu viaţa pământească. Dar, uitând veşnicia, umblă în întuneric şi nu  ştie unde merge (Ioan, 13, 35), deoarece calea lui nu e luminată de lumina credinţei în nemurire, pentru că drumul pe care a apucat e greşit şi nu-l duce la bun sfârşit.

Iată pentru  ce este necesar fiecăruia a-şi aduce aminte cuvintele înţeleptului fiu al lui Sirah: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale (adică de moarte, judecată, împărăţie cerească şi de chinurile iadului) şi în veci nu vei păcătui” (Sirah 7, 39). Şi, desigur, aceasta trebuie pentru ca viaţa actuală să aibă, în ochii fiecărui om, un sens profund, o valoare reală, iar nu imaginară.

Tainele vieţii viitoare / S.A. Arhanghelov; pref., ed. îngrij. ieromonah Porfirie Bercea; trad.: Climent I. Bontea(1899) – Bacău: Bunavestire, 2007