Raţiunea şi gândurile

0
801
Translate in

ratiune„Raţiunea şi gândurile au un rol decisiv atât în apariţia bolilor sufletului, cât şi în vindecarea lor; gândurile simple devenind complexe, din ele izvorăsc dorinţele care duc la păcate. Prin urmare, omul e îndemnat spre faptele rele de gândurile sale -motiv pentru care pentru a ne vindeca trebuie să cunoaştem semnificaţia şi activitatea raţiunii şi a gândurilor”, ne spune Mitropolitul Hierotheu Vlachos.

Sufletul omenesc, creat de Dumnezeu, este raţional şi poetic. Sfântul Talasie Libianul susţine că „Dumnezeu a zidit fiinţa raţională şi mintală în stare de a primi Duhul şi cunoştinţa Lui, iar simţirea şi cele supuse simţurilor le-a făcut spre trebuinţa ei”. În timp ce îngerii au raţiune şi minte, oamenii au raţiune, minte şi simţire – omul fiind un microcosmos şi o recapitulare a întregii creaţii. Deşi prin raţiune şi minte, omul poate ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu şi deşi energia raţională a sufletului său se uneşte cu energia poetică, ele nu sunt identice.

Sufletul omenesc a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind treimic: Minte, Cuvânt şi Duh – sufletul are şi el aceeaşi alcătuire trinitară: minte, cuvânt şi duh. A afirma aceasta înseamnă a postula anumite adevăruri. Potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, un prim adevăr arată că nu misterul treimic trebuie perceput antropomorfic, ci omul trebuie perceput treimic. În timp ce Dumnezeul treimic nu poate fi descoperit pornind de la criterii omeneşti, omul poate fi înţeles pornind de la Dumnezeul treimic. O astfel de interpretare nu este proprie doar domeniului psihologiei, ci şi tărâmului Revelaţiei – deoarece omul o poate înţelege doar atunci când fiinţează înlăuntrul Revelaţiei, întocmai sfinţilor.

Al doilea adevăr constă în aceea că, deşi potrivit modelului treimic de existenţă, omul are minte, cuvânt şi duh, acestea nu sunt ipostasuri (doar Persoanele Sfintei Treimi sunt ipostatice), ci energii ale sufletului. Prin urmare, „deşi aceste energii sunt nedespărţite una de cealaltă, ele nu au un caracter personal”. În timp ce mintea este ochiul sufletului, cuvântul e cunoaştere duhovnicească „sădită în minte şi coexistând totdeauna cu ea”. Precum Hristos – Cuvântul ne revelează voia Minţii, adică a Tatălui, tot astfel cuvântul omului arată ceea ce percepe şi experiază omul. Cuvântul nu poate fi conceput în afara Duhului: „Cuvânt fără Duh nu ar putea să-şi închipuie cineva care are minte”. Precum „Duhul acela al cuvântului celui mai înalt”, care este un ipostas treimic, „e ca o dragoste negrăită a născătorului faţă de cuvântul născut în chip negrăit”, tot astfel duhul omului „e o oarecare pornire a minţii, întinzându-se în timp şi având nevoie de aceleaşi întreruperi şi pornind de la ceea ce e nedesăvârşit spre desăvârşire”. Toate acestea demonstrează semnificaţia pe care o are cuvântul în sufletul omului – el fiind acela prin care se revelează viaţa şi experienţa minţii.

Numeroşi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, numesc cuvântul logistikon, adică „raţiune” sau „facultatea de a raţiona”. Cuvântul e rostit atât înlăuntrul omului cât şi în afara lui; tăcerea nu înseamnă inexistenţa cuvântului lăuntric sau a cugetării. Studierea scrierilor patristice ne îndeamnă să afirmăm: cuvântul este atât lăuntric, cât şi exterior – fiind unit cu mintea – iar raţiunea, legată de minte, este instrumentul prin care e exprimat. Astfel, se poate afirma că există o diferenţă subtilă atât între cuvânt şi raţiune, cât şi între cuvânt şi minte. După Sfântul Talasie, „e propriu celui raţional să se supună raţiunii”. Făptura raţională trebuie să se supună cuvântului. Potrivit Sfântului Grigorie Palama, nu mintea, ci raţiunea este ochiul sufletului – ocupându-se de tărâmul sensibil şi de cel raţional, căci „atunci când cineva vorbeşte despre ochii sufleteşti, care au văzut bogăţia tainelor duhovniceşti, el nu îi confundă cu mintea, care îşi exercită atributele în lucrurile sensibile şi intelectuale”. Cu alte cuvinte, nu mintea, ci raţiunea cunoaşte comorile cerului. Rolul minţii este de a înlesni cugetării reflectarea asupra lucrurilor pe care le experiază raţiunea; Dumnezeu Se revelează raţiunii, iar mintea îşi însuşeşte această experienţă prin fraze raţionale şi inteligibile.

De obicei, se spune că omul este o fiinţă raţională (logiko), în sensul că are raţiune şi gândeşte. În teologia patristică însă, raţional nu este cel ce posedă raţiune sau „putinţa cuvântului vorbit, ci cel ce prin puterea raţiunii caută să afle urmele lui Dumnezeu şi să se unească cu El”. Raţional este cel care – şi curăţeşte mintea – locul unde Se revelează Dumnezeu – exprimându – şi apoi experienţele lăuntrice prin cuvânt. În afara acestei alcătuiri, omul nu are cuvânt, asemănându-se cu animalele necuvântătoare; desigur, este înzestrat cu raţiune şi cuvânt, dar nefiind în legătură cu Dumnezeu, e întru totul mort. Sufletul mort se manifestă deci şi prin moartea cuvântului.

Acesta este modul în care lucra cuvântul în om înainte de cădere: mintea sa curată îl percepea pe Dumnezeu, iar cuvântul exprima această experienţă a minţii: „Mintea curată vede lucrurile drepte; raţiunea exercitată aduce cele văzute sub privire”. Sfântul Talasie afirmă: „E propriu celui raţional să se supună raţiunii şi să-şi strunească şi robească trupul. Este o ruşine pentru omul raţional să se supună părţii neraţionale şi să slujească poftelor urâte ale ei. Este o faptă rea a sufletului raţional să părăsească pe Ziditorul şi să se închine trupului”. Deci, înainte de căderea omului, mintea sa era unită cu Dumnezeu, iar cuvântul său exprima această relaţie dintre Dumnezeu şi om cu ajutorul minţii.

După cădere, a survenit îmbolnăvirea şi moartea sufletului, lumii lăuntrice devenindu-i imposibil să mai funcţioneze în chip firesc; funcţiile psihosomatice, aflate înainte în armonie unele cu celelalte, nu s-au mai putut manifesta ca atare. Mintea omului s-a umbrit şi s-a tulburat de patimi, fiind copleşită de un întuneric de nepătruns. Nemaifiind în stare să exprime experienţele minţii, cuvântul s-a alipit de acest întuneric al minţii. Astfel, raţiunea s-a ridicat deasupra minţii, punând stăpânire pe omul cel căzut; acest lucru se numeşte „îmbolnăvirea cuvântului şi a raţiunii”, înălţându-se întru trufie, raţiunea a subjugat cuvântul sieşi. Această raţiune trufaşă constituie sursa îmbolnăvirii fiinţei duhovniceşti, în care s-a dezlănţuit aroganţa, dimpreună cu mulţimea forţelor oarbe ale egoismului.

Arhimandritul Sofronie ne înfăţişează explicit mişcările raţiunii omului după alungarea din Rai şi starea de anormalitate creată  de  raţiunea  de  după  cădere  în  ansamblul fiinţei duhovniceşti astfel: „Lupta duhovnicească este foarte complexă – cea mai gravă fiind lupta împotriva orgoliului, pentru că ea loveşte cel mai adânc. Orgoliul este suprema împotrivire faţă de legea divină, pe care o distorsionează, provocând deteriorare morală şi moarte sufletească. El se manifestă parţial şi la nivelul trupului, dar cu o acuitate mult mai intensă la nivelul duhului şi al gândurilor, arogându-şi o prioritate absolută şi războindu-se pentru a obţine o totală supremaţie; arma principală a orgoliului este mintea raţională. De exemplu, raţiunea va respinge porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (Matei 7,1), decretând-o absurdă şi susţinând că judecata reprezintă o calitate distinctă a omului, care-1 face superior întregii lumi şi-l înzestrează cu darul de a o stăpâni. Pentru a-şi afirma superioritatea, raţiunea se trufeşte cu realizările şi creativitatea ei, furnizând numeroase dovezi convingătoare în favoarea demonstrării faptului că, dintotdeauna, de-a lungul istoriei, descoperirea şi afirmarea adevărului au constituit apanajul său specific. Prin însăşi natura ei, raţiunea este doar una din manifestările personalităţii umane – doar una din energiile ei. Folosindu-se de prioritatea pe care o deţine în tărâmul fiinţei duhovniceşti, ea începe să lupte împotriva propriei sale obârşii (altfel spus, împotriva propriei sale origini existenţiale), iar omul consideră că se poate înălţa până la culmile cele de neatins şi că poate coborî în inima adâncurilor celor de nepătruns, râvnind să intre în legătură cu hotarele fiinţei, pe care este convins că o poate defini. Atunci când nu-şi poate împlini acest deziderat, capitulează şi declară că «Dumnezeu nu există». Apoi, continuându-şi lupta de dominare absolută a teritoriului existenţial, plin de superbie, dar şi de disperare, îşi spune: «Dacă totuşi Dumnezeu există, cum să accept faptul că nu sunt eu acel Dumnezeu?» Nefiind în stare să atingă hotarele fiinţei, dar atribuindu-şi o potenţială infinitate dumnezeiască, el decretează cu aroganţă: «Am cercetat totul, dar nu există niciunde nimic mai măreţ decât mine; deci, eu sunt Dumnezeu».

Într-adevăr, atunci când fiinţa duhovnicească a omului este concentrată asupra minţii, vieţuind întru ea, raţiunea preia controlul, devine oarbă faţă de ceea ce se află mai presus de ea, şi sfârşeşte prin a se considera pe sine drept principiu divin absolut. În acest fel, imaginaţia raţională îşi atinge limitele superioare – prăbuşindu-se, în acelaşi timp, în bezna cea mai adâncă”.

Sfântul Grigorie Sinaitul explică: „Raţionali după fire s-au arătat numai sfinţii, prin curăţie. Căci raţiune curată nu a avut niciunul dintre înţelepţii întru ale raţiunii, dat fiind că şi-au stricat raţiunea de la început prin gânduri [pătimaşe]”.

„Pentru a cerceta deteriorarea raţiunii omului după alungarea din Rai şi efectele ei nocive asupra întregii fiinţe duhovniceşti, vom examina cele trei nivele de alcătuire şi funcţionare a ei.

Să analizăm în primul rând relaţiile noastre cu Dumnezeu. Prin creaţia cea dintru început, mintea avea experienţa dumnezeirii; după cădere, această experienţă a fost preluată de raţiunea postlapsariană, care a încercat să inventeze argumente pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu – ceea ce, fireşte, este absolut imposibil de realizat, întrucât argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu nu pot fi oferite decât de experienţa unei minţi curăţite de patimi. Prin urmare, raţiunea postlapsariană va eşua în încercarea ei de a înainta singură pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu: sau nu se va întâlni defel cu Dumnezeu pe această cale, sau îşi va crea o falsă imagine despre El. Astfel se explică apariţia diferitelor teorii filosofice despre Dumnezeu, de-a lungul timpului; ereziile care au atentat la fiinţa Bisericii lui Hristos s-au datorat acestei concepţii arogante despre raţiunea umană. Din asupra faptului că sfinţii nu teologhisesc în manieră aristotelică, adică prin intermediul raţiunii şi al filosofiei, ci teologhisesc pe cale experimentală, întocmai apostolilor, după ce şi-au curăţit mintea de patimi prin Duhul Sfânt”. În acest sens, e semnificativ dialogul dintre Sfântul Grigorie Palama şi filosoful catolic Varlaam. Acesta din urmă susţinea că numai raţiunea, care este cel mai nobil element al fiinţei umane, este vrednică de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Mergând mai departe, el pretindea că ceea ce au văzut profeţii Vechiului Testament şi apostolii pe Muntele Tabor era de fapt un simbol, încercând astfel să demonstreze că filosofii posedă o cunoaştere mai autentică a lui Dumnezeu decât profeţii şi, apostolii. Prin urmare Varlaam considera greşit că viziunea luminii necreate este „inferioară capacităţii noastre de cunoaştere”. Drept replică, Sfântul Grigorie Palama afirma că viziunea sfinţilor nu este exterioară, ci interioară – ea urmând transformării şi curăţirii lăuntrice, Lumina Dumnezeiască nu este pur şi simplu un simbol material şi exterior, ci energie a Harului necreat. Lumina necreata nu este o fantasmă care apare şi dispare, fiind „inferioară capacităţii noastre de cunoaştere”, ci e „negrăită, necreată, veşnică, netemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârşită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri şi de oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii”. Drept răspuns la susţinerea lui Varlaam privitoare la lumina necreată şi la capacitatea de cunoaştere a omului, Sfântul Grigorie Palama scrie: „O, pământ şi cer şi toţi cei ce vedeţi în ele lumina împărăţiei lui Dumnezeu, frumuseţea veacului ce va să fie, slava naturii divine, lumina necreată – sunt acestea ceva inferior cugetării?”. Lumina necreată este preamărirea naturii divine şi frumuseţea veacului ce va să fie.

Năzuinţa lui Varlaam de a aşeza filosofía mai presus decât vederea lui Dumnezeu, l-a determinat pe Sfântul Grigorie Palama să-l numească „filosof, mai degrabă decât unul care-L vede pe Dumnezeu”, ilustrează atitudinea tuturor ereticilor care au dorit să substituie filosofía Revelaţiei, şi cunoaşterea (izvorâtă din exerciţiul gândirii raţionale), contemplării lui Dumnezeu. De când s-a înstăpânit în om raţiunea postlapsariană, ea l-a condus spre o mulţime de teorii eretice. Se evidenţiază astfel diferenţa dintre filosof şi teolog: primul fîlosofează despre Dumnezeu, iar cel de-al doilea îl contemplă, după ce şi-a curăţit mintea de patimi. Filosoful are o minte întunecată şi interpretează toate lucrurile unilateral, prin intermediul raţiunii, în timp ce Sfinţii Părinţi, adevăraţii teologi, îl percep   pe   Dumnezeu prin intermediul minţii curate – raţiunea slujind minţii şi întrupând în cuvânt această experienţă.

„În primul rând, modalitatea teologiei, patristice de a-L cunoaşte pe Dumnezeu diferă de cea a filosofilor. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu e temeluită pe smerenie: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5,3), pe curăţia inimii: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8), pe păzirea poruncilor lui Hristos: Tot cel ce se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui îi are, acela, şi pe Tatăl şi pe Fiul (II loan 1, 9), şi pe dragoste: Dacă cineva iubeşte pe Dumnezeu, acela este cunoscut de El (I Corinteni 8, 3). Dumnezeu nu poate fi cunoscut nici prin înţelepciunea omenească, nici prin bogăţia minţii, nici prin raţiune, înţelepciunea Lui a rămas necunoscută stăpânitorilor acestui veac, că, dacă ar fi cunoscut-o; nu L-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Corinteni 2, 8). în fapt, omul firesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului Iui Dumnezeu (I Corinteni 2, 14)”.

În al doilea rând, raţiunea postlapsariană afectează relaţia pe care o avem cu noi înşine – altfel spus, ne afectează cunoaşterea de sine. Sunt mulţi aceia care, influenţaţi de teoria pitagoreică a cunoaşterii de sine, încearcă să o dobândească pe calea raţiunii. În concepţia Sfântului Grigorie Palama, atât fîlosofia pitagoreicilor cât şi cea a sofiştilor sunt filosofii eretice.

Încercarea de a se investiga pe sine însuşi pe calea raţiuni duce cu rapiditate spre schizofrenie, întrucât omul va atribui problemele sale lăuntrice altor cauze decât celor reale, alunecând astfel în melancolie şi suferinţă. Calea vindecării ortodoxe este calea cunoaşterii de sine; ea constă în a ne smeri şi a ne deschide mintea prin pocăinţă asiduă şi asceză, aşa cum arată Sfântul Grigorie Palama, nu prin metode silogistice sau analitice care induc dezbinări lăuntrice, nu prin raţiune, ci prin trezvie, curăţirea  minţii  de  patimi,  vieţuire   ascetică  şi pocăinţă. Străduindu-ne să ne cultivăm şi să păstrăm curăţia minţii, dobândim înţelegerea lumii noastre lăuntrice, precum şi a conflictelor şi a patimilor care ne domină. În al treilea rând, în felul în care abordăm relaţiile cu semenii noştri apar frecvent tulburări ale raţiunii. „Comportamentul nostru faţă de semeni trebuie să se bazeze pe dragoste curată, nu pe raţiune; trebuie să ne ferim de a-i judeca sau categorisi în vreun fel anume. În fapt, ceea ce ne cere învăţătura ortodoxă constituie exact opusul a ceea ce ne dictează raţiunea: nu trebuie să luăm în considerare păcatele sau relele făptuiri ale semenilor noştri, ci să le arătăm dragoste şi compasiune”. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul este dator „să nu judece pe nimeni: nici pe desfrânata care-i stă în cale, nici pe păcătoşi, nici pe cei fără rânduială, ci să privească la toţi cu gând nevinovat şi ochi curat”. Trebuie să ne comportăm astfel încât atunci când   întâlnim pe cineva care are o suferinţă fizică, să nu-l judecăm, ci să-l privim ca şi când ar fi sănătos”.

„Un părinte duhovnicesc trebuie să aibă o relaţie personală cu fiecare credincios care i se spovedeşte. Lepădându-se de orice închipuire, idee preconcepută sau opinie individuală, el trebuie să-L roage pe Dumnezeu să-i dezvăluie adevărata apăsare a acestuia, pentru a-l călăuzi şi a se învrednici de a-i recomanda canonul adecvat. Trebuie să-l intereseze fiecare credincios în parte şi să se ferească de a-i judeca pe cei al căror suflet este bolnav sau de a-i „eticheta” pe oameni într-un fel sau altul, ci să se străduiască să ofere fiecăruia în parte calea vindecării. Aceasta presupune angajarea propriei persoane faţă de cel care vine la spovedanie”.

Din cele arătate, reiese că omul căzut se află sub dominaţia şi autoritatea raţiunii în relaţiile sale cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Legea raţiunii postlapsariene, care predomină în civilizaţia apuseană, reprezintă sursa tuturor dereglărilor interioare şi exterioare ale omului. Noi, cei care aparţinem Bisericii Ortodoxe şi vieţuim în ea, trebuie să ne străduim să îndreptăm lucrurile. Obiectivul nostru este dublu: pe de o parte, limitarea autorităţii raţiunii, şi pe de altă parte, descoperirea tărâmului minţii-înţelegând că mintea omului căzut sălăşluieşte într-un întuneric dens şi că raţiunea postlapsariană constituie singura sa sursa existenţială, trebuie să inversăm termenii pentru a ajunge la starea prelapsariană şi la o vieţuire firească: mintea şi raţiunea trebuie aşezate în ordinea lor firească. Altfel spus, raţiunea trebuie să fie smerită, mintea, descătuşată din robia răului, iar cuvântul, zămislit de o minte luminată – urmând ca raţiunea să formuleze ulterior, prin intermediul cuvintelor şi al frazelor, cunoaşterea dobândită de minte”.

„Ascultarea voii lui Dumnezeu are un rol semnificativ în restrângerea autorităţii raţiunii; nu trebuie să ne încredinţăm propriilor noastre judecăţi sau opinii”. Awa Dorotei spune: „în toate lucrurile care vin asupra mea, nu voiesc să alerg în toate părţile în căutarea înţelepciunii omeneşti, ci lucrez întotdeauna după slabele puteri pe care le am şi, în acelaşi timp, las totul în voia lui Dumnezeu”. Awa Dorotei a scris un capitol întreg dedicat acestui subiect, intitulat Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa. Atunci când diavolul găseşte într-un om „o voie [proprie] şi o pornire de îndreptăţire  prin ea îl va răpune; căci unde vede diavolul pe cineva că nu voieşte să păcătuiască, nu e aşa de neiscusit în a face răul, încât să-l momească dintr-odată la vreunul din păcatele vădite, ci, viclean cum este, se împreună cu o pornire de îndreptăţire, adică cu o îndreptăţire ce ne-o dăm noi şi atunci are mai multă putere şi ne vatămă mai mult”.

„Numeroase alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ne îndeamnă sa ascultăm în mod necondiţionat voia lui Dumnezeu, aşa cum ne este ea înfăţişată în Sfânta Scriptură. Raţiunea noastră se va răzvrăti, cu siguranţă, şi va protesta – dar este absolut necesar să o supunem voii lui Dumnezeu. Întrucât noi nu putem cunoaşte această voie în toate detaliile vieţii de zi cu zi, trebuie să ascultăm de părintele nostru duhovnicesc, care ne va călăuzi pe calea spre Dumnezeu”. Căci, ne avertizează Awa Dorotei, „Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: „Ascultarea este lepădarea completă de sufletul tău, manifestată în afară prin faptele trupului, sau conform unei definiţii contrarii, ascultarea este omorârea trupului (a mădularelor), în vreme ce cugetarea rămâne vie.

Ascultarea este mişcarea minţii care totuşi nimic nu cercetează, moarte de bunăvoie, viaţă simplă, siguranţă în primejdii… plutire rară de primejdii pe mare, călătorie ce se face dormind. Ascultarea este înmormântarea voii şi învierea smereniei… Ascultarea este renunţarea la judecata proprie, dintr-o bogăţie a judecăţii… Ascultarea este neîncrederea în judecata proprie, în toate lucrurile, chiar şi în cele bune, până la sfârşitul vieţii”.

Ascultarea presupune tăierea voii proprii şi a propriei înţelegeri, nu în scopul de a omorî patimile, ci pentru a le preschimba în virtuţi. Practicată după învăţăturile Bisericii, ea nu distruge raţiunea, ci o tămăduieşte, redând-o ordinii ei fireşti. Deci, ascultarea este viaţă. Îndelungata experienţă a Bisericii ne arată că acela ce practică ascultarea se poate vindeca de păcatele sale sufleteşti, lumea sa lăuntrică fiind astfel întru totul transformată. Ascultarea constituie calea dezvoltării armonioase a omului. Deci neascultarea este moarte, iar ascultarea, viaţă.

“Pe lângă limitarea autorităţii raţiunii, să încercăm, prin pocăinţă şi prin viaţa ascetică a Bisericii, să ne purificăm mintea pentru ca ea să poată fi luminată de energia necreată a lui Dumnezeu. Această curăţire se poate dobândi prin trezvie, rugăciune – îndeosebi prin rugăciunea Iui lisus – şi prin întreaga noastră viaţă activă şi contemplativă. Prin mijloacele reliefate de tradiţia ortodoxă, mintea primeşte Harul Dumnezeiesc, este înviată şi înălţată la locul său firesc, pentru ca apoi să-şi reverse Harul şi asupra raţiunii. La rândul ei, raţiunea ajunge să slujească mintea binecuvântată de Har, omul revenind astfel la starea sa dinainte de cădere”.

“Raţiunea care nu slujeşte mintea înzestrată cu Har se îmbolnăveşte, provocând nenumărate disfuncţii pe plan trupesc şi sufletesc, în timp ce atunci când slujeşte minţii, e sănătoasă şi întru totul normală. Acesta este obiectivul vindecării de patimi Practicate de Biserica noastră”.

Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească,  Părintele Daniel de la Rarău

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here