Radu Gheorghe: „O vorbă bună face uneori mai mult decât orice lucru material‟

0
440

543685_3817890904149_121194286_nLoreta Popa

De când îl ştiu a stat într-o zonă în care cuvintele nu au acces. A stat pe o scenă pe care nu încap decât prea puţine cuvinte, oferind o alternativă de care, nu ştiu de ce, astăzi ştiu prea puţini oameni, pantomima.

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]

[fblike url=”http://bit.ly/1dEpo4C” style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] Pentru mine Radu Gheorghe înseamnă generozitate, căldură, disponibilitate sufletească, farmec proaspăt al ironiei joviale, capacitatea de a se situa în raporturile cu oamenii de partea adevărului şi a valorii, asumându-şi riscurile dorinţei şi strădaniei de a netezi cumva calea celorlalţi.

Despre forţa lui creatoare mi-ar lua mai mult de câteva zile să vorbesc, despre contribuţia lui artistică, la fel, ce pot spune este doar că Radu Gheorghe are capacitatea de a pătrunde esenţa personajelor sale astfel încât acestea devin atât de familiare încât se simte liber înlăuntrul lor.

1003882_4530505159060_177732120_nRadu Gheorghe este un actor de comedie complet, care a luptat, uneori împotriva curentului,  pentru a-şi croi drumul pe scenă şi în viaţă. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale din Bucureşti, în 1975, la clasa profesorilor Sanda Manu şi Octavian Cotescu.

Diplomat în Arte, specializarea actorie, teatru şi film, a absolvit cursurile de pantomimă şi music-hall ale aceluiaşi institut. Cunoştinţele muzicale căpătate în 12 ani de studiu al viorii, precum şi uşurinţa de a cânta la alte instrumente – chitara şi flautul – l-au situat pe Radu Gheorghe, de la începutul carierei sale, într-o poziţie unică.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit de-a lungul vremii?

„Lasă-te de teatru! E greu”. Aşa mi s-a spus. Sunt din Tulcea şi îţi dai seama, am venit la Bucureşti cu mămicuţa de mână, un copil neascultător. Aveam o faţă de ţăran, eram îmbrăcat într-un costumaş, singurul de altfel în afară de cel de elev, făcut cu mari eforturi financiare de părinţii mei.

Avea dungi maro şi mi-a folosit pentru admitere ca şi costum de scenă. M-am dus să mă pregătesc şi eu la un profesor renumit, Petrică Gheorghiu, care se ocupa de tinerii ce voiau să devină actori. M-am prezentat cu o sarsana cu peşte, că ştiţi cum e, din Tulcea fiind e primul lucru de care eşti întrebat, dacă nu ai adus şi tu un peşte.

553563_402239799804308_237779432_nLa noi peşte era, aşa că m-am dus la dânsul, la Bulandra, unde juca. Dumnezeu să-l odihnească! Petrică Gheorghiu a venit la ieşirea din spate, s-a uitat la mine, i-am povestit ce şi cum, i-am dat sarsanaua cu peşte, dar el nu a vrut-o şi mi-a zis: „La mine se pregătesc de un an, chiar doi şi tu vii cu două săptămâni înainte?! Ce monolog ai pregătit?‟ Aveam pregătit un monolog din „O noapte furtunoasă‟, pentru că jucasem Spiridon la Teatrul Popular din Tulcea. Erau 20 de propoziţii, dar eu îl consideram monolog. Nu era semnificativ.

A strâmbat din nas, lucru care m-a ajutat, pentru că nu mi-a zis că e bun sau că e rău. „Mai ai unde să dai?‟, m-a întrebat. I-am spus că da, la Conservator, că aveam 12 ani de vioară. „Du-te la Conservator!”. Ei, asta m-a ambiţionat şi în cele două săptămâni m-am pus cu burta pe carte, adică să-mi aleg repertoriul.

Mi-am spus că dacă nu e bun monologul ăla, trebuie să-mi găsesc altul. În două săptămâni trebuia să-l şi găsesc, să-l şi învăţ. M-am dus la doi autori, Shakespeare şi Caragiale. Simţind că am filonul de comedie, mi-am spus că dacă la ei nu găsesc, nu găseam nicăieri. Am ales Caţavencu, monologul lui din „O scrisoare pierdută‟. M-a ajutat costumul, că parcă era de acolo.

Mi-am ridicat guleraşul şi părea o redingotă. Poeziile erau mai simple, le-am ales, le-am învăţat… Dar şi cu ele, şi cu monologul am avut o problemă. Stăteam în Baltă Albă şi nu puteam să repet în casă, se auzea. Aşa că luam transportul în comun şi ajungeam în Herăstrău, dar după ora 23:00, să nu fie lume pe acolo.

1044728_4386649082748_65367117_nVeneam acasă cu tramvaiele de dimineaţă. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Un echipaj de Miliţie care patrula pe acolo m-a descoperit, m-a legitimat şi m-a întrebat: „Ce naiba faci la ora asta aici?‟. „Ce să fac, vreau să dau la Teatru şi repet aici‟. „La Teatru? Şi, ai învăţat?! Spune-ne şi nouă!‟ S-au aşezat pe o bancă şi le-am spus tot repertoriul. Au început să râdă, aşa că primii mei spectatori au fost chiar miliţienii.

Mi-am spus atunci, măi, dacă i-am făcut pe ăştia să râdă, e bine. A fost de bun augur, am trecut probele eliminatorii şi cred că am intrat al treilea. Spre stupoarea elevilor pregătiţi de domnul profesor Petrică Gheorghiu. Poate era cel mai bun sfat, să mă las de teatru. Cine ştie, deveneam un mare violonist.

DSCF2994Ai avut vreun model în viaţă, ţi-ai dorit să fii precum un actor pe care-l admirai, sau un muzician?

Nu mi-am dorit niciodată să fiu ca cineva anume, deşi de fiecare dată când îmi plăcea un actor sau altul, îmi doream să ajung la fel de bun, să reuşesc să stăpânesc la fel de bine meseria. Niciodată nu m-am gândit la un model şi nu cred că e posibil.

Aceasta ţine întrucâtva de inteligenţă, de capacitatea de detaşare, atât de necesară, să te vezi dinafară, dar nu ca-ntr-o oglindă, ci prin ochii altuia. Încerc să redescopăr lucruri pe care le-am avut chiar eu şi le-am pierdut.

Ceea ce făcea ca această profesie să fie cu totul deosebită. Aş vrea ca teatrul să fie iar un templu. Înainte actorul venea la teatru cu cel puţin o oră mai devreme, astăzi numai câţiva romantici mai fac asta. Mai am multe de încercat, aşa simt. Practic, un actor nu încetează niciodată să înveţe.

DSCF3028Ţin minte că ai avut nenumărate colaborări cu televiziunea în perioada imediat următoare debutului tău, mi-amintesc celebra poezie „Brăduleţ, brăduţ drăguţ”. Evident nu mai vorbesc despre filmele în care ai jucat şi care ţi-au creat un loc special în inimile spectatorilor.

La televiziune am avut una dintre primele apariţii în teatru, în „Preţioasele ridicole‟. Producătorii de atunci şi-ai spus pesemne că sunt un chip nou, o apariţie proaspătă, o figură nouă, aşa m-au chemat şi la varietăţi.

Aveam educaţie muzicală, ştiam să cânt la vioară, la chitară, normal că aveam timpul şi energia necesare participării la orice eveniment cultural. Am fost şi în Cenaclul Flacăra, unde am fost invitat şi cooptat ulterior în grupul de artişti care îl însoţea pe Adrian Păunescu pe toate coclaurile.

Dar televiziunea a fost o rampă de lansare, pentru că printre numerele pe care publicul le-a ţinut minte este şi acest „Brăduleţ, brăduţ drăguţ‟ de care-ţi aminteşti. Aproape un minut de improvizaţie pe tema unui copil care uită versurile de la poezia aceasta. Eu aproape că plângeam.

Publicul m-a agăţat în postura asta. Nu-mi ştia numele, dar îmi spunea „Brăduleţ‟. Putea să-mi rămână porecla dacă între timp nu ar fi apărut şi alte numere, precum apariţia cu chitara cu Nicu Constantin. El era unchiul şi eu, nepotul.

Se înfiera în scheci nepotismul, dar el chiar asta făcea, mă punea să cânt la chitară, iar eu făceam toate năstruşniciile. Am avut apoi un spectacol de sine stătător, „Ucenicul vrăjitor‟, pe care l-am jucat trei stagiuni la Teatrul Naţional, în fiecare luni, până la Revoluţie.

293064_577066932324917_1032309719_nLa Sala Mare, în postura de dirijor al unei orchestre simfonice, respectiv Filarmonica din Ploieşti. În film am fost luat în roluri mai mici sau mai mari, cert este că prin 1981 sau 1982 am fost distribuit în „Mireasa din tren‟, al lui Lucian Bratu, cu Gheorghe Visu şi Aurora Leonte.

A fost o experienţă importantă. Au urmat „Grăbeşte-te încet‟, „Căruţa cu mere‟, „Căsătorie cu repetiţie‟, în final adunându-se, cred, vreo zece filme în care am jucat. Acum câţiva ani am recidivat cu ajutorul lui Ioan Cărmăzan, în „Lotus‟, unde regizorul m-a văzut într-un rol de mare poliţist-şef al secţiei din Costineşti.

148299_170929692931317_6756491_nŞtiu că ai fost angajat al Teatrului Ţăndărică, nu mi s-a părut deloc anormal, pentru că pantomima parcă este a doua ta natură.

Da. A fost o experienţă interesantă şi importantă pentru cariera mea viitoare în această lume dedicată copiilor. Am intrat în Teatrul Ţăndărică în perioada când, seara, erau celebrele spectacole Nocturn, dedicate adulţilor, de la ora 21:15. Mi-aduc aminte că Johnny Răducanu a făcut furori atunci.

Speram, şi până la urmă s-a întâmplat lucrul acesta, să fac şi eu un spectacol de această factură, la Teatrul Ţăndărică. Am reuşit prin 1983 şi s-a numit „Carte de vizită‟. Un spectacol muzical teatral, cu Ştefan Hruşcă şi Vasile Şeicaru, dar suspendat de Păunescu, căruia nu-i convenea că aceşti doi artişti îi scăpaseră de sub tutelă.

Aşa mi-am făcut transferul către teatrul pentru cei mici. Dintotdeauna copiii au alcătuit un public complet diferit ca reacţie. Nu te aştepţi, într-o sală cu copii, ca aceştia să stea cuminţi sau să fie atenţi.

580407_4320544910185_1823941496_nEcuaţia, în spectacolele dedicate copiilor, este să faci abstracţie de gălăgia din sală şi, dacă nu ai dragoste faţă de copii, trebuie să o găseşti în interiorul tău, să o aduci pe scenă către ei, să primească acest mesaj, că poate până la urmă nu înţeleg modul nostru sofisticat de a gândi lumea, chiar lumea lor. A fost o experienţă importantă.

Ai trăit Visul American, ai stat timp de şase ani în Statele Unite, într-un turneu prelungit prin Chicago şi Los Angeles. Ce te-a atras acolo?

Mereu eram întrebat: „Ţi-a plăcut în America?‟ Mereu răspundeam: „Nu! Cum să-mi placă ordinea, disciplina, curăţenia, libertatea?! Cui îi plac astea? O nenorocire! Doamne fereşte să te înveţi cu aşa ceva!‟ Am fost stras pentru că e natural să vrei să vezi tot ce era interzis înainte. Dacă tot am ajuns aici, vreau să cunosc şi eu ţara asta cât un continent. Cum pot face asta, din poze?

Am avut şansa să fiu ajutat de românii care erau deja acolo, apoi m-am descurcat, am supravieţuit prin propria muncă. Atunci când s-a terminat episodul America în destinul meu, am revenit în ţară şi îmi continuu activitatea aici.

Şederea mea în Statele Unite am considerat-o, aşa cum s-a desfăşurat ea, un cadou de la Dumnezeu. Încă nu ştiu dacă pentru faptele mele bune pe care le-am făcut sau pe care le voi face. A fost ca o vacanţă. Nu a fost grea decât distanţa dintre mine şi cei dragi, pe care i-am lăsat în ţară.

67002_583673645024283_1785256037_nCe faci acum, ce proiecte ai în desfăşurare?

Am reînceput stagiunea. Cele trei spectacole cu care am încheiat-o continuă, vorbim de „Interpretul‟, la Teatrul Foarte Mic, apoi în cadrul Festivalului Naţional de Teatru voi fi cu „Contrabasul‟, la Teatrul Excelsior, voi relua la Teatrul Mic şi „Profesiunea doamnei Warren‟.

Acestea sunt cele trei titluri care vor marca stagiunea 2013-2014 şi normal că pregătesc câteva surprise. Ca un fapt interesant, plecăm într-o deplasare, avem două spectacole în Toronto şi Montreal, pentru comunităţile româneşti de acolo. Nimic nu e uşor.

Putem să completăm însă greutatea oricărei munci pe care o faci cu pasiune şi profesionalism cu plăcerea de a lucra în domeniu. Cred că este unul dintre secretele longevităţii în orice meserie, să-ţi facă plăcere, să fii dedicat şi bineînţeles să ai datele ca să o poţi face la cel mai înalt nivel.

teatru radueAtunci când ai luat decizia de a păşi pe acest drum al actoriei ai fost sprijinit, ajutat, impulsionat de cineva?

Într-un fel pentru mine drumul acesta a fost o urmare firească a educaţiei pe care am primit-o din clasa I, am făcut în paralel şcoala de muzică din oraşul meu natal, Tulcea. S-a întâmplat ca în anul în care eu am intrat în clasa I să se înfiinţeze şi o şcoală de muzică.

M-am înscris, a fost un concurs, am luat şi am urmat vioara din clasa I, aşa că după ce termini opt ani de vioară este firesc să continui cu educaţia muzicală. Şi asta s-a şi întâmplat.

Tulcea nu avea mai mult de şapte ani de profesori specializaţi pentru instrumentele pian şi vioară, aşa că a trebuit să vin un an la Bucureşti, la liceul George Enescu, unde am dat de asemenea concurs şi am reuşit, şi dintr-a IX-a, printr-un concurs de împrejurări negative, dar cu ghilimelele de rigoare (că niciodată nu ştii pentru destinul unui om ce e bine şi ce e rău), a trebuit să mă întorc la liceul teoretic, de matematică-fizică din Tulcea, la Spiru Haret şi am urmat vioara în particular, pregătindu-mă pentru Conservator.

DSCF3002Partea bună a fost că urmând un liceu teoretic care nu avea din punct de vedere muzical o formaţie, am fost inoculat cu un microb numit teatru şi am jucat în echipa de teatru de amatori a liceului. Liceul avea şi o fanfară, şi deşi eu învăţam vioara, am luat şi flautul la rând şi am intrat în fanfară.

Astfel, la sfârşitul liceului m-am autotentat să încerc măcar o dată la Teatru, ceea ce s-a şi întâmplat, iar spre disperarea părinţilor mei şi a celor care ştiau că am urmat 12 ani de vioară am reuşit. Un actor care cântă, pentru că altfel aş fi fost un cântăreţ care joacă. O perioadă am fost un elev derutat de aceste treceri de la o şcoală de artă la o şcoală cu profil de ştiinţe exacte, de real.

O perioadă destul de stresantă pentru mine, mai ales că nu eram pregătit deloc la materiile exacte. Au urmat nişte corigenţe dureroase. Profesorii vedeau că sunt un elev bun, talentat, îi surprindeam destul de des cu apariţii scenice şi chiar am luat un premiu I pe ţară la picture, dar eram corigent la matematică, fizică şi chimie.

Normal că a trebuit să mă meditez, de fapt a trebuit să reiau toată material pentru că pierdusem mult. La liceele de muzică se pune bază pe instrument şi mai puţin pe matematică. Înveţi cât să ştii că există acolo. Am dat examenele şi de bine de rău le-am luat. Nu am fost niciodată de 10, dar am trecut şi la materiile acelea.

148806_170932536264366_1133947_nŞtiu cât de greu a fost  în perioada în care ai fost plecat din ţară, dar mi-ai povestit că ai ţinut legătura cu prietenii, cu familia, şi tot datorită lor ai revenit. Gândindu-mă la toate acestea, aş vrea să te întreb dacă tu crezi că prietenia are vreun secret?

Este vorba de educaţie şi caracter, dar educaţia se educă şi caracterul se poate forma. Ţine mult de anturaj, de familie, de tot. Nu pun accentuul pe genă, şi asta contează, dar nu cred că este un element să zicem implantat genetic, poate fi convertit, pentru că suntem oameni şi gândim, prin educaţie, să-şi canalizeze energia negativă spre ceva pozitiv.

Şi atunci prietenia se bazează pe aceste coordonate pentru că e vorba de sinceritate. În primul rând trebuie să fii sincer cu tine şi cu prietenii tăi. Prieteniile adevărate şi lungi sunt cele care nu ţin cont de natura socială.

Ai să vezi prietenii între o vedetă şi colegul lui de la liceu care a rămas tractorist. Şi eu încă am prieteni din copilărie cu care mă întâlnesc în oraşul natal fără să ţin cont de ce meserie au, de greutăţile lor. Vreau să cred că nici eu dacă aş trece printr-o perioadă mai grea nu ar însemna să pierd prietenia acestor prieteni vechi.

radu gheorgheCe te-a ajutat să depăşeşti obstacolele pe care viaţa ţi le-a scos în cale?

În primul rând Dumnezeu m-a ajutat să trec prin obstacole, mi-a dat putere, şi pe urmă desigur cei apropiaţi, familia, primul sprijin. Unde mai imediat decât în familie găseşti înţelegere şi, în măsura posibilităţilor, sprijin. O vorbă bună face uneori mai mult decât orice lucru material.

Familia a fost şi este în continuare sprijinul de bază, pe locul doi putem pune prietenii, pe locul trei, cât din societate, instituţiile în care intrăm şi ne dăm parte din sufletul nostru, fie ele de stat sau particulare, încearcă să ajute colectivitatea. Un teatru te poate ajuta, cum poate el, cu bune şi rele, mai sunt şi invidii, e greu să distingi binele de rău.

DSCF2996Pentru că ai adus vorba despre Dumnezeu, spune-mi ce înseamnă credinţa pentru tine?

Credinţa are mai multe coordonate pentru mine. Primul lucru la care mă gândesc este că eu nu am fost şi nu sunt liber să aleg. Am obligaţia morală şi mai mult decât atât de a duce o tradiţie. M-am născut într-o familie de credincioşi creştin-ortodocşi şi din respect pentru bunicii, străbunicii mei, părinţii mei care au avut această religie o duc mai departe atât cât pot eu şi mă pricep.

Încerc să păstrez tradiţiile aşa cum le-au insuflat părinţii mei, cu datinile, mândrindu-mă, în paranteză, cu regiunea şi oraşul din care vin ca unul dintre locurile în care coexistă în bună pace cele mai multe naţionalităţi conlocuitoare.

Am avut colegi machidoni, lipoveni, turci, tătari. Niciodată nu a existat o problemă etnică, de aceea mă miră de multe ori ce se întâmplă în alte locuri. Asta a însemnat un orizont mult mai larg deschis şi indulgent atât în a privi celelalte religii, cât şi de a fi acceptat. În afara coordonatei tradiţionale cred în Dumnezeu.

Explicaţia ştiinţifică ar fi pentru că multe lucruri sunt de neexplicat şi totuşi cea mai plauzibilă variantă este existenţa lui Dumnezeu. De ce nu, în ultimul rând, e liniştitor să mai ai cuiva cui să te plângi.

DSCF2998Departe de ţară, de pământul românesc, se spune că e tare greu. Afirm acest lucru după ce am stat de vorbă cu mulţi dintre românii plecaţi ori în Europa, ori în America. Pentru tine cum e, ce sentimente descriu ceea ce simţi în privinţa pământului din care te-ai născut?

E mai mult de discutat despre pământ românesc. Ca actor, şi ca actor care am un spectru larg de expresie, muzică, pantomimă, dans, teatru, aceste coordonate mă fac, fără falsă modestie, universal. Mă adresez cu arta mea nu numai românilor, ci românilor, maghiarilor, saşilor.

Am avut suficiente turnee în străinătate, în Europa şi America, încât să înţeleg şi să creez contacte nu numai cu comunitatea românilor, ci şi cu băştinaşii. De fiecare dată arta a spart bariera de limbă, pentru că ceea ce simţi, sensibilitatea e un limbaj universal, şi teatrul şi muzica, atunci intru în grupul oamenilor conştienţi că pământul nostru este întreg pământul.

Ţara mea este întregul glob pământesc şi devenim , şi cu internetul, conştienţi că nu se poate ca un locşor să fie un rai şi celălalt un iad. Deşi se spune că pe pământ e şi iadul şi raiul. De ce nu se poate? Pentru că mai devreme sau mai târziu una din forţe va învinge.

Eu sper că raiul. Atunci fiecare petic de pământ înseamnă ceva pentru bunul mers al universului nostru pământean şi de ce nu poate chiar al universului solar. Sigur există o interdependenţă şi putem influenţa. Cineva spunea că bătaia de aripi a unui fluture aici s-ar putea să genereze un taifun în celălalt capăt la globului. Sunt sigur de asta.

radu-gheorghe-569071lŢine şi de natura noastră sensibilă, de emoţiile noastre. Uneori cred că nu prea ştim multe, folosim doar un sfert din creier, dar restul din el oare de ce ni s-a dat şi când se deschide şi acela pentru noi. Sigur că revin la patrie, la pământul strămoşesc, sunt însă deja dezrădăcinat. De două ori.

O dată din satul unde am copilărit, unde locuiau părinţii mei, a doua oară din oraşul unde am făcut studiile. Am fost prin natura meseriei, ca actor, asimilat de Bucureşti, dar am bântuit toată ţara, în extensia acestei misiuni am străbătut lumea în lung şi în lat.

Fără să-mi dau seama am devenit un globe-trotter, dar eu zic un mesager al artei româneşti peste hotare. Am amprenta artei româneşti.

Dă artistul mai mult când este pe scenă sau există un schimb reciproc între el şi public?

Nici nu ar putea fi altfel. Există un echilibru natural. Cu cât dai cu atât iei mai mult. Aceasta este frumuseţea acestei meserii. Ca actor şi ca artist care joci live. Îţi etalezi sufletul. Arta este doar tehnica, mijlocul prin care îşi dai sufletul publicului tău, pentru că asta exprimi chiar dacă interpretezi un rol, tu eşti sufletul, căldura, înnobilezi totul şi umpli acea coajă cu ceva.

În funcţie de cât de sincer eşti cu tine şi cu publicul tău te încarci imediat înapoi. De multe ori însă primeşti mai mult, pentru că tu eşti poate singur şi ai în faţa ta o sală de câteva sute, o mie de spectatori,  care îţi dăruiesc acea căldură, poate este şi motivul pentru care un actor, după spectacol, nu a terminat treaba.

Porţi emoţia cu tine, nu te poţi duce acasă, pur şi simplu să te culci. Eşti încărcat. Mulţi nu realizează lucrul acesta şi e un motiv pentru care exagerează statul la un pahar. Este un mod primar de a te descărca. După fiecare spectacol îi stimulez pe colegii mei să mergem la o bere. Mai discutăm, ca să redevenim oameni. Această energie te urmăreşte şi nu e sănătos să pleci cu ea.

1316346569Interpretul Radu Gheorghe in exercitiul functiunii

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here