Rădăcinile răului de azi, de la spaima profilactică la indulgenţa ocultă

0
171

Rădăcinile răului de azi, de la spaima profilactică la indulgenţa ocultă ( Conferinţă susţinută la Sorbona III, Paris, 1993; repetată la Universitatea Liberă din Berlin, Cracovia, Viena).

Mărturisesc că am meditat îndelung asupra titlului acestei intervenţii care se referea, într-o primă formă, la rădăcinile răului românesc. Dar tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru dovedeşte cu prisosinţă că Europa de Est este un singur infern, chiar dacă suntem dispuşi în el în cercuri diferite şi chiar dacă purgatoriul va avea pentru fiecare dintre noi dimensiuni variabile.

Rădăcinile râului de azi, de la spaima profilactică la indulgenţa ocultă

Din mulţimea caracteristicilor comunismului în România am hotărât să aleg două, care mi se par în mod deosebit importante prin consecinţele lor posttotalitare.

Ele sunt: spaima profilactică şi indulgenţa ocultă.

O să încerc să analizez răul românesc de azi prin aceste două relativ recente rădăcini ale sale chiar dacă, pentru a le înţelege, trebuie pornit mai de departe. Trebuie precizat că persistenţa unor adevărate partide politice până în 1946 şi a unei rezistenţe armate în munţi până la începutul anilor ’60 este argumentul specific care a dat regresiunii comuniste în România forme mai sălbatice şi, adesea, exhaustive.

Fenomenul Piteşti şi Canalul Dunăre-Marea Neagră sunt numai două dintre pseudonimele terorii fără egal căreia i-au fost supuşi românii.

Teama şi degradarea morală generată de ea au avut efecte infinit mai nocive asupra celulei noastre psihice decât represiunea propriu-zis fizică. Pentru că, dacă în primele două decenii represiunea şi teama au fost legate între ele prin relaţia de la cauză la efect, în ultimele două decenii spaima a existat ca un efect condiţionat.
În 1965 Ceauşescu a ajuns la cârma unui popor care cunoştea prea bine represiunea pentru ca ea să mai fie necesară.

Agenţii Securităţii nu trebuiau să se mai ascundă pentru a ne supraveghea, ci, din contră, îmbrăcaţi şi tunşi la fel, erau puşi în cele mai vizibile locuri, pentru a fi remarcaţi şi pentru a împiedica astfel, prin simpla lor prezenţă, revolta.

Aşa cum un bun medic nu trebuie să vindece boala, ci să o împiedice să apară, s-a descoperit că un perfect aparat represiv nu trebuie să reprime revolta, ci să o împiedice prin simpla sa existenţă. S-a inventat astfel cea mai eficace, cea mai otrăvitoare si cea mai dizolvantă dintre spaime: spaima profilactică. Atât de neînţelesele reacţii ale poporului român din anii de după 1989 sunt consecinţa naturală a acestei monstruoase spaime din ultimii douăzeci de ani, de dinainte de ’89, ca o intoxicaţie medicamentoasă care devine mai periculoasă decât boala împotriva căreia s-a luat medicamentul.

Nu mă îndoiesc că acest mecanism psihologic, programat cu grijă după cele mai savante legi ale supunerii, a funcţionat în toate ţările din Est, asigurând, mai mult sau mai puţin, tăcerea totalitară visată de toţi dictatorii şi vinovăţia colectivă pe care dorm toate dictaturile.

Numai că în România intensitatea terorii a împins lucrurile până la ultimele lor limite, cărora li s-a adăugat nuanţa patologică a nebuniei personajului principal.

Întrebarea la care trebuie să răspundem astăzi, înainte de a trece mai departe, este nu numai cum a fost posibil și dacă nu s-ar fi putut să fie altfel, ci şi dacă acest altfel n-ar fi depins de noi. De aici începe marea temă a vinovăţiei, pe fondul căreia evoluăm cu toţii, victime şi călăi, legaţi exasperant unii de alţii.

Vechii călăi cântă aria culpabilităţii universale (în care, dacă toţi sunt vinovaţi, în general, nimeni nu mai poate fi vinovat în particular) şi clamează pericolul vânătorii de vrăjitoare (uitând că adevăratul sens al expresiei vorbeşte de vinovaţi imaginari, nu, ca în cazul nostru, reali).

La tot acest amestec de remuşcări aproape fără cauze, de crime aproape fără remuşcări trebuie adăugate câteva lucruri încă şi mai greu de suportat: bănuiala că, de fapt, am supravieţuit cu toţii printr-o anumită complicitate cu puterea, că totul, toate lucrările noastre şi tot curajul nostru au fost posibile numai pentru că au fost îngăduite, chiar cei mai imaculaţi, chiar eroii – dacă nu au devenit martiri – sunt maculaţi de bănuiala acestui consimţământ ocult, acestei indulgenţe otrăvite.

În orice caz, vechile victime pot alege între a-şi cere dreptatea (atrăgând astfel aversiunea tuturor celor care, chiar şi numai prin tăcerea lor, au favorizat crimele) sau a accepta consensul cerut de putere, o reconciliere creştină, care ar presupune totuşi, înaintea iertării, mărturisirea păcatelor.

Între aceste două soluţii opuse se găseşte indecisă majoritatea unei populaţii dezarticulate de confuzie şi sfâşiate de mizerie: o populaţie care păstrează, ca unică moştenire a traversării infernului, concluzia că a rămas în viaţă pentru că s-a supus. Moştenire înspăimântătoare nu numai pentru că poate deveni materia primă a unei noi dictaturi, ci şi pentru că la umbra ei se naşte bănuiala că Binele nu este decât o indulgenţă interesată a Răului.

Am fost închişi aproape cincizeci de ani în subteranele unei închisori ale cărei porţi — iată, într-un fel brusc şi destul de ciudat – s-au deschis.

Este poate fatal să rătăcim încă un timp prin coridoarele ei murdare şi întunecate, căutând ieşirea, dar nu este fatal – chiar dacă suntem cu toţii teribili de obosiţi – să renunţăm la căutare şi să începem să ne locuim de bunăvoie celulele. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că niciodată istoria nu a făcut marche- arrière, că ea poate da în gropi şi chiar în prăpăstii, dar întotdeauna mergând înainte. N-o să scăpăm de ultima jumătate de secol întorcându-ne în anii ’40, ci înaintând spre anul 2000.

De altfel, mă îndoiesc că există în istoria lumii o epocă suficient de bună pentru a fi retrăită…

Pentru a încheia şi pentru a reveni la poporul român, mărturisesc că simt, în acest moment al istoriei sale, situaţia poporului nostru asemănătoare în câteva privinţe situaţiei poporului german după cel de-al Doilea Război Mondial: aceeaşi ţară distrusă şi plină de ruine (ceea ce într-un loc au făcut bombardamentele, în celălalt a realizat numai demenţa demolatoare), aceeaşi vinovăţie difuză, indigestă, autodizolvantă. Dar paralelismul se opreşte aici. Pentru noi nu organizează nimeni nici Procesul de la Nürnberg, nici Planul Marshall.

Nu ne rămâne decât să ni le construim singuri.

Şi ne mai rămâne să sperăm că toată suferinţa pe care am trăit-o nu va fi în zadar, că toată suferinţa pe care ţările din Est o aduc Occidentului ca pe un dar şi noii Europe ca pe o moştenire nu va fi uitată şi va contribui la înţelepciunea viitorului nostru comun.

 

Istoria ca viitor și alte conferințe și pagini, Ana Blandiana

Alte articole le găsiți aici.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here