Rabinul Rafael Shaffer: Merită să spui o rugăciune de o mie de ori pentru ca ea să-ţi atingă sufletul o dată

0
1300

 Rabinul Shaffer

Rabinul Rafael Shaffer: Merită să spui o rugăciune de o mie de ori pentru ca ea să-ţi atingă sufletul o dată

Am avut şansa de a merge în Ţara Sfântă. Am apucat-o cu ambele mâini şi nu i-am dat drumul. Astfel, am atins cu adâncă smerenie firele de praf din Grădina Ghetzimani, am zâmbit fiecărui om întâlnit, am încercat să înţeleg, să adun pentru mai târziu, să parcurg drumul pe care El a mers cândva. Ierusalimul, Marea Moartă, deşertul prin care odinioară Moise şi-a împlinit menirea, toate m-au atins în felul lor. Toate şi-au lăsat amprenta asupra mea.

La Zidul Plângerii am plâns pentru că eram recunoscătoare lui Dumnezeu pentru această şansă, nu speram că mâinile şi fruntea mea se vor înălţa în rugăciune având ca sprijin tocmai Zidul, iar când întâlneşti un miracol e bine să-l recunoşti şi să fii recunoscător. Poate de aceea m-am bucurat că voi avea prilejul să stau de vorbă cu rabinul de Bucureşti, Excelenţa Sa Rafael Shaffer, iar astfel să pot afla mai multe despre ceea ce mi-a atins sufletul acolo, unde măslinii nu se lasă până nu-ţi povestesc totul, de la început. Pribegim mulţi ani în viaţă fără a ne lămuri un rost în lume.

Unii îl caută toată viaţa fără să-l găsească sau fără să ştie că l-au găsit.

În fiecare dintre noi este sădită o intenţie a lui Dumnezeu, care prin om trebuie să devină creaţie. Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în sensul destinului tău. Un asemenea om, care lucrează în sensul destinului său, este rabinul Rafael Shaffer. De la început şi până la finalul convorbirii noastre n-a pronunţat nici un cuvânt de prisos. Nu iroseşte gesturi sau cuvinte.  Rabinul Rafael Shaffer este posesor al unui amestec de erudiţie, inteligenţă şi bunătate care nu te poate lăsa indiferent.

A fi rabin presupune a fi înţelept, îndrumător spiritual al comunităţii din care faci parte, propovăduind, prezidând diverse ceremonii sinagogale sau familiale.

Modul său de a răspunde întrebărilor, pur şi simplu, m-a făcut să înţeleg ceea ce nu mă aşteptam. Mi-a dat şansa de a fi, de a respira. Mi-a dat răgazul la rugăciune şi studiu. Sper ca şi pe dumneavoastră, dragi cititori, cuvintele Excelenţei Sale să vă ofere răspunsuri la întrebări pe care nu aţi găsit vreodată curajul să le puneţi. Nici chiar vouă înşivă.

In fata microfonului

– Excelenţa Voastră, ce înseamnă credinţa pentru dumneavoastră?

O întrebare foarte profundă. Credinţa este un fel de a privi lucrurile. O atitudine. O atitudine care dă sens fiecărui moment în viaţă.

Vorbind despre atitudine, credeţi că toleranţa este măsura înţelepciunii?

De acord că toleranţa este o măsură a înţelepciunii, dar e mai mult de atât. E o măsură a puterii sufleteşti. Unui om care are puterea sufletească a credinţei toleranţa îi vine uşor. Unui om care se simte ameninţat în propria sa credinţă cade foarte uşor  în capcana lipsei de toleranţă. Tocmai mă ocup în alt context de arderea pe rug a lui Galileo Galilei. Dacă un om trăieşte cu o credinţă mai firavă şi vine  la el cineva care a ajuns la alte concluzii, se simte ameninţat. Un om care e tare în credinţa lui spune „Eu am ajuns la concluzia asta, dumneata ai ajuns la concluzia asta. Da. Concluzia ta e bine argumentată, chiar nu sunt astăzi în stare să-ţi dau un contraargument. Să-ţi răspund nu ştiu”.

Dar nu mă simt ameninţat prin asta, ştiu că am dreptate. Dacă ar veni cineva, un procuror din Chile şi mi-ar spune că amprentele mele au fost găsite la locul unei crime din Chile eu nu m-aş simţi ameninţat, pentru că nu am călcat în viaţa mea pe continentul american.

„Îmi pare rău, nu sunt eu! Aveţi argumente, dar eu ştiu că nu sunt eu. Paşaportul meu nu este înscris că aş fi călcat vreodată pe acolo. Am dovezi clare”. Este bine fondat. Aş rămâne foarte liniştit, nu aş fi în stare de tensiune. Dar în momentul în care omul se simte ameninţat în credinţa sa, în ce oricine altcineva spune e în pericol atunci, intră în defensivă sau chiar în ofensivă. Lipsa de toleranţa este un semn că această credinţă nu este suficient de puternică.

Când aţi descoperit că fără credinţă nu puteţi respira? Când v-aţi dat seama că aceasta este calea pe care trebuie să mergeţi?

A fost un proces treptat, dar pe la 25-26 de ani am descoperit că acesta este drumul meu. Nu m-am gândit că voi ajunge rabin. În mod cert nu. Am ajuns aici ca rezultat al unui accident. M-am dedicat studiului fără nici o intenţie de a deţine vreo funcţie publică. Am stat pe carte. Am fost o excepţie, stăteam singur cu cartea şi cu un creion în mână. Cât puteam. Am stat şi am învăţat. Am fost chemat în urmă cu vreo doi ani să fiu translator.

A fost o şedinţă de vreo opt ore, a venit un rabin din România, o poveste tensionată, au fost vreo 16 oameni, dar unii vorbeau ebraica şi puţină română, unii vorbeau română şi prea puţin ebraică şi m-au chemat să fiu translator. După ce au văzut că stăpânesc bine limba ebraică, sigur şi limba română, m-au întrebat: „Poate vrei să fii la noi rabin?” Am spus că trebuie să mă consult cu soţia… După aceea am terminat candidatura şi am ajuns.

Nu am avut niciodată gândul să deţin vreo funcţie publică.

Nu asta am căutat în viaţă. Timpul îmi permite foarte puţin să mai studiez. Studiez numai lucrurile care se ivesc, despre care se vorbeşte, cazurile concrete pe care le întâlnesc. Sunt atâtea cazuri care se ridică încât nu am timpul să stau să am un program de studiu pentru a şti când este un subiect pe care trebuie să-l abordez fie că am de ţinut o predică sau o conferinţă.

Când se iveşte o situaţie deseori, pentru că se ivesc atâtea, mă consult cu specialişti în materie pentru că dacă aş fi studiat fiecare caz în parte nu aş apuca.

Sinagoga din Bucuresti

De ce credeţi că oamenii au pierdut obiceiul de a merge la biserică duminica?

Am plecat din România în 1972. Faptul că oamenii nu mergeau la biserică atunci nu reflecta adevărata situaţie a lor interioară. Foarte mulţi dintre cei care nu se duceau la biserică nu se duceau din frică. Cel puţin câţiva dintre cei mai buni prieteni ai mei făceau parte din familii care nu se temeau şi mergeau la biserică.

Dar câţi mergeau asta nu dă măsura. S-a schimbat altceva. Trăim într-o societate de consum. Aşa cum preparăm o supă în maximum trei minute, aşa vrem şi spiritualitate în trei minute. Pe de o parte oamenii au devenit mai conştienţi de spiritualitate, pe de alta preţul pe care sunt dispuşi să-l plătească, nu în bani, ci în a se restrânge la anumite lucruri, a renunţa la anumite lucruri, pe care astăzi oamenii sunt dispuşi să-l plătească este mult mai mic decât era în urmă cu 40 de ani. Atunci ştiai că a aparţine unei biserici înseamnă un anumit comportament. Astăzi nu. Faci ce vrei şi vrei şi spiritualitate. Indiferent de religie, acesta este un curent general, o atitudine generală independent de crezul particular al fiecăruia în parte.

Trăim într-o perpetuă criză economică. Parcă nu se mai termină. Cum s-a ajuns în această situaţie? Care credeţi că este motivul principal?

Societatea capitalistă, începuturile ei au fost într-o societate în care credinţa avea un rol foarte important. Nu vorbesc de Italia Renaşterii unde a început, nu vorbesc de Olanda, Statele Unite, Anglia, Franţa republicană mai puţin, dar credinţa a rămas la oameni. Termenul capitalism este ceva ce nu există, el a fost un negativ inventat în momentul în care a fost inventat teoretic socialismul. A fost nevoie de o denumire pentru ceea ce nu este socialism.

Această societate, din punct de vedere economic, este bazată pe credit.

Credit este încredere. Încredere poţi avea doar în cineva care are credinţă. Oameni de credinţă pot să clădească o societate bazată pe încredere. În momentul în care aspectul ei practic, respectiv cât sunt dispus să plătesc pentru că mi-am dat un cuvânt, scade, atunci societatea se destramă. Când se destramă, economiştii măsoară aici o criză, dar la bază ceea ce lipseşte nu sunt  banii.

Nu lipsesc resursele, nu lipsesc oamenii capabili să lucreze, resursa care ne limitează este încrederea între oameni. În momentul în care ea scade, aceasta este criza bancară, oamenii iau împrumuturi fără să le poată da înapoi.

Un om de credinţă nu ia un împrumut pe care nu poate să-l dea înapoi.

Oricât ai controla şi ai avea criterii cui dai sau nu împrumut, până la urmă baza este nivelul în care omul îşi respectă cuvântul. Dacă acesta scade, societatea se destramă şi intră în criză.

Atent la detalii

– Experienţele prin care aţi trecut v-au determinat să nu mai aveţi încredere în oameni?

Nu vreau să văd lucrurile alb negru. Întotdeauna văd realitatea mai complex, în diferite nuanţe de gri şi în diverse planuri. Fiecare om are exprimat în fiecare domeniu cam cât te poţi baza pe el. Nu am încredere e mult mai complex. Unuia i-aş împrumuta 50 de lei, altuia i-aş împrumuta 5000 de lei. Depinde de om.

Unuia i-aş încredinţa un anumit tip de secrete, altuia alt tip de secrete. Oricât am încerca să le vedem de complex tot le simplificăm, pentru că lucrurile sunt mai complexe decât le vedem. Şi aşa simplificăm pentru că nu ne ţine capul la mai mult. Să nu o facem voit.

– Deci încrederea este importantă în relaţia dintre oameni. Aţi cunoscut de-a lungul timpului oameni cu care aţi rezonat şi aţi devenit prieten. Care să fie secretul prieteniei?

Chiar ieri seară, nu vă spun ideea mea, am răsfoit „Etica” lui Aristotel şi chiar am atins acest pasaj: „Oamenii urâcioşi nu au prieteni pentru că omul nu va sta mult timp în compania unuia care nu-i face bine”.

Capacitatea de a face bine este baza prieteniei. Dacă cineva nu-mi face bine caut să mă ţin la distanţă. E pe răspunderea lui Aristotel.

– Sunteţi rabin. Aveţi înţelepciunea de partea dumneavoastră. Vă rugaţi cu oameni, pentru oameni. Care este cea mai frumoasă rugăciune pe care o ştiţi?

Nu există cea mai frumoasă. Fiecare rugăciune atinge altă coardă a sufletului. Nu că sufletul ar avea coarde, e doar ceva metaforic. Nu putem face un clasament al rugăciunilor. Sunt momente în care suntem pregătiţi ca o anumită rugăciune să ne atingă, depinde unde suntem noi faţă de aceste rugăciuni. Nu pot răspunde.

A răspunde înseamnă să descriu starea de spirit din acel moment, ceea ce scapă cuvintelor. Totuşi, ceva am de spus. Care este abordarea rugăciunii? Sunt oameni care spun „De ce să mă rog, nu simt”. Dar dacă vei continua rugăciunea vor fi momente în care situaţia în care te afli acea rugăciune îţi va vorbi. O vei spune de o mie de ori şi poate din aceste o mie de ori o dată îţi va atinge sufletul. Merită să spui o rugăciune de o mie de ori pentru ca ea să-ţi atingă sufletul o dată. Aceste momente sunt cele mai scumpe şi ele trebuie păstrate neapărat.

În momentul în care am trăit aşa ceva această trăire poate fi retrăită. Da, ea se pierde cu timpul, dar să încercăm să o păstrăm. Se poate păstra aşa ceva. Această stare de spirit rămâne.

– Vin tinerii la rugăciune?

-Da şi nu. Este în inima lor o luptă. Când vin se simt bine, dar foarte multe lucruri îi atrag în altă parte pe tineri.

IMG_0471

– Aveţi experienţă cu oamenii. Sunt convinsă că trebuie să faceţi faţă multor provocări ca rabin. Cum reuşiţi ?

Trebuie să fac faţă multor provocări, mult mai multe decât credeţi. Decât cunoaşteţi. Cea mai mare provocare, în general, dar ea se repetă de fiecare dată, este de a mă comporta altfel cu fiecare om în parte, a-i da ceea ce are el nevoie. Fiecare trebuie simţit. Dacă el simte că-l simţi va veni încă o dată, dacă nu are ce să facă cu timpul.

Sunt oameni, persoane de cler care spun că astăzi e foarte greu, că era un timp în care nu conta dacă vorbeai bine sau nu, oamenii veneau să te asculte. Ce bine era pe vremuri! Dar eu spun ce bine e astăzi. Pentru că astăzi, mai mult decât în oricare altă perioadă a istoriei, suntem nevoiţi să excelăm în profesiune. Nu excelezi în profesiune nu vine nimeni la tine. Oamenii sunt aşa cum sunt. Când am venit mi s-a pus întrebarea: „Dumneavoastră aţi venit să fiţi păstorul nostru?”

Am spus: „Nu, am venit să prestez servicii religioase”. Când prestezi un serviciu clientul este cum este, îi înţelegi nevoile, îi dai ce-i trebuie. Nimeni nu-şi alege clienţii, ei sunt ceea ce sunt. Suntem în poziţia de a înţelege mai bine decât ei înşişi ce au ei de fapt nevoie şi să le dăm acest lucru.

Rabinul aprinde cea dintai lumanare de Hanuka

– Lămuriţi-ne puţin înţelesul cuvântului Paşte, dacă nu e prea mult ce cer. Chiar mi-aş dori un răspuns la această întrebare ce mă frământă de ceva vreme. Ce înseamnă Paşte?

Pesah… Ziua libertăţii noastre, z’man herutenu. Avem câteva zile de sărbătoare. Prima zi este în memoria ieşirii din Egipt. A doua, a salvării de la trecerea Mării Roşii. Ele sunt două forme de libertate. Ele formează un întreg. E nevoie de amândouă. Prima este ieşirea fizică din robie spre libertate.

Apoi egiptenii au plecat după fii lui Israel şi au intrat în mare şi s-au înecat. Fiii lui Israel i-au văzut pe egipteni morţi pe malul mării. Scrie în Midrash şi sunt două feluri de a interpreta. Întreaga armată egipteană, fiecare l-a văzut pe egipteanul care l-a bătut. De ce a fost nevoie de asta? Un exemplu o să vă dau. Ieşisem de sub regimul comunist, eram deja de o lună afară, şi mi-am amintit de o boacănă pe care o făscusem aici , după aceea am reparat-o, dar care putea să-mi periciliteze părinţii. M-am umplut de sudoare rece. Eram în afara României, dar frica a rămas.

A se elibera înseamnă în primul rând a se elibera de constrângerea reală, a doua fază de frică.

Ai plecat de lângă cel care te bătea, dar ţi-a rămas în memorie. În momentul în care îl vezi mort te-ai eliberat şi de frică. Este o ieşire din robie în libertate cu cele două aspecte, ieşirea reală şi ieşirea din frică. Ceea ce sărbătorim nu este un act de comemorare de genul “ În urmă cu… s-a întâmplat…” Scrie în Agada, textul care a fost întocmit în urmă cu două mii de ani, foarte important, “Şi dacă ei nu ieşeau din Egipt noi şi descendenţii noştri, şi descendenţii descendenţilor noştri am fi rămas robi faraonului din Egipt.”

Regatul Egiptului a trecut prin mâna atâtor cuceritori. Din puţina literatură egipteană pe care am citit-o, este o observaţie din istoria artei care m-a frapat. Timpul în Egipt şi în alte culturi se scurge altfel. Unitatea de măsură în alte culturi sunt anii, în Grecia antică stilul se schimbă din 20 în 20 de ani. Ei bine, în Egiptul antic timpul se numără în dinastii. Diferenţele care se exprimă în artă într-o perioadă de cinci, şase, şapte, opt dinastii în ochiul cuiva care nu e specialist nu se văd.

Egiptul era o civilizaţie care nu cunoştea schimbarea.

Din ceea ce am citit, ideea de libertate nu exista acolo, era un sistem care nu se schimbă. Trăim într-o civilizaţie care are legi ce interzic sclavia, dar dacă ideea că sclavia nu este ceva moral nu s-ar fi născut atunci eram tot acolo, fără nici o schimbare. S-a născut acolo un concept care timp de 3000 de ani a umplut lumea şi a devenit unanim acceptat. Dar acest percept nu exista, fără această idee am fi rămas cu toţii robi. Aceasta sărbătorim de Pesah. Cum sărbătorim e chiar partea cea mai semnificativă a ritualului .

Ritualul de la rugăciune e acelaşi de la celelalte sărbători cu mici schimbări, contează în schimb masa festivă pe care o ţinem, Seder, care e structurată foarte interesant. În mijloc sunt copiii cei mici, ei pun patru întrebări şi după aceea ascultă timp de o oră, o oră şi jumătate un răspuns. Mai mult decât conţinutul, care este şi el valoros, forma e punctul de valoare. Cum educi pentru libertate? Pentru libertate nu poţi educa, dar poţi da unui copil bazele pentru a trăi ca un om liber. Una dintre ele este capacitatea de a stabili un dialog, care înseamnă două lucruri.

Primul, să nu-ţi fie frică să pui întrebări. Al doilea, să fii dispus să asculţi.

Aceasta e forma de sărbătorire. Copii de vârstă fragedă. “Da, eşti respectat, vezi ceva, poţi să pui întrebări la ceea ce se întâmplă. Eu te-am respectat, nu te-am lăsat să-ţi fie frică să întrebi, dar şi tu la rândul tău aşteaptă-ne şi pe noi, ascultă ce ţi se spune. Ai răbdare, chiar dacă nu primeşti  un răspuns direct.” Aceasta este unul din lucrurile de bază de care are nevoie un om ca să trăiască ca om liber. Aşa fel sărbătorim ziua libertăţii.

– Care este cea mai mare bucurie pe care aţi trăit-o?

Am trait multe bucurii. A spune una e mai decât cealaltă presupune o privire unidimensională. Dar lucrurile au foarte mulţi parametri. A încerca să faci un clasament te duce la un fel de privi lucrurile în care pierzi foarte mult, de aceea nu fac asta. Fiecare are calităţile sale specifice. Fiecare bucurie a fost o cărămidă la temelia omului care sunt, şi fiecare necaz. Necazurile devin mai uşor temelie decât bucuriile. Fără bucurie nu am avea putere, dar a face dintr-o bucurie o temelie e mai greu decât dintr-un necaz. Am spus odată că nimic nu m-a ajutat mai mult decât necazurile prin care am trecut şi nimic nu mi-a dăunat decât succesele pe care le-am avut. A fructifica un succes e foarte greu.

Raspunzand intrebarilor

Răspundeţi atât de frumos şi de clar la întrebări. Dar puneţi întrebări vreodată?

Am obiceiul să prestez un serviciu. Întotdeauna prefer să răspund la o întrebare care mi se pune atunci întâlnesc interesul interlocutorului. Într-o societate care nu este liberă, ea încearcă să delegitimeze punerea acestor întrebări. Eu nu ştiu să pun întrebări oamenilor, să răspund da.

Ţin minte, cu copiii mei aşa i-am educat. Întrebări se pot pune. Câteodată le răspund “Nu ştiu”, câteodată spun “Nu vreau să răspund pentru că nu eşti la vârsta potrivită”, “La vârsta potrivită vei primi răspunsul”. Asta creează un anumit respect şi o anumită situaţie de siguranţă. Nimeni nu-mi povesteşte poveşti, nimeni nu mă minte.

– Vorbind despre ceea ce ne ţine aproape unii de alţii, care credeţi că este liantul care uneşte o familie?

Sunt mulţi lianţi care ţin un întreg unit. Nu ne putem baza pe unul singur. Lianţii sunt cei care sunt. Depinde de noi să dăm fiecărui liant cât mai multă valoare, cât mai multă greutate. Celui mai slab liant dacă-i dai greutate el leagă. Celui mai puternic liant, dacă nu-i acorzi importanţa potrivită, ba chiar încerci să-l devalorizezi, reuşeşti. Tendinţa societăţii noastre de consum este de a devaloriza aceşti lianţi.

Pe vremuri era foarte greu de trait singur.

Când trebuia să-ţi faci singur focul cu lemne, să scoţi jumătate de oră cenuşa din sobă, astăzi, când ai totul gata pe trei sferturi e mult mai uşor de trăit singur. Ce putem face pentru a revaloriza aceasta? Iată. În loc să pregătească o masă în două ore, soţia o face în zece minute. Depinde de atitudinea mea. Pot spune: “ A lucrat zece minute, pot să fac şi singur”.  Sau pot spune: “A lucrat pentru mine zece minute”.

Noi dăm valoare lucrurilor. Depinde de noi. Când le dăm valoare, ele primesc valoare.

“A lucrat două ore, asta e treaba ei”, spunând astfel le-am devalorizat. Aceasta este atitudinea faţă de fiecare liant în parte şi avem nevoie de fiecare dintre ei.

Astfel am încheiat exerciţiul meu de libertate alături de rabinul Rafael Shaffer, asumându-mi responsabilitatea ca punând întrebări să am răbdarea de a asculta răspunsul. O bucurie pe care îmi va fi greu să o uit vreodată.

 

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here