Răbdarea în boală

0
139

rabdarea– Cum ne putem da seama dacă ceea ce vrem să cerem în rugăciune este bun şi folositor pentru noi? Dacă cer răbdare în boală şi nu vindecare, e păcat?

Răbdarea este o virtute, una dintre cele mai mari ale creştinătăţii. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe!”. Aceasta era şi o reacţie împotriva sporovăielilor pe care le practicau fariseii, pentru că Tatăl nostru ştie de ce avem trebuinţă. Aşa încât nu trebuie să stăruim prea mult în etalarea obiectivelor. Gândul trebuie să-1 ai, pentru că te rogi, totuşi, pentru ceva, dar fără să intri în prea multe amănunte, deoarece altfel, într-un fel, îi tă-găduieşti puterea lui Dumnezeu de a te înţelege chiar înainte de a o rosti tu prin cuvinte. Important este ca rugăciunea să fie sinceră, curată şi stăruitoare, şi, dacă se poate, să crezi cu atâta putere, încât să elimini chiar speranţa: să rămână credinţa pură. Să crezi că ceea ce ceri de la Dumnezeu s-a şi înfăptuit. în clipa aceea îi şi mulţumeşti, fără îndoială.

– Cum poate un medic să-i ajute pe bolnavi să se vindece moral? Ar putea medicul să înlăture cauza adevărată a bolii?

Dacă medicul îşi asumă şi rolul de preot. De obicei nu şi-1 asumă. Sunt foarte puţini medici care îşi asumă şi rol de preot, adică să devină şi medic sufletesc sau să-i aplice pacientului o terapie duhovnicească. Este motivul pentru care, în spital, s-a simţit nevoia de preot şi motivul pentru care şi Biserica noastră a introdus preoţii în spitale.

Am stat unsprezece ani în America, unde nu am fost preot de parohie, dar am mers, deseori, prin spitale, să-i văd pe bolnavi. Este una dintre cele mai interesante şi mai gingaşe experienţe. Să te duci la căpătâiul unui suferind şi, chiar dacă nu-i spui o rugăciune, ci doar îi pui mâna pe frunte, să simtă el mâna preotului, că este o mână prietenoasă, e un fapt cu adevărat marcant şi pentru tine, ca om. Nu-ţi cere să-i citeşti niciun fel de moliftă, dar simpla ta prezenţă pentru el este extraordinară. Nu vă puteţi imagina ce efect are! Aşa încât, până la urmă, prezenţa preotului în spital este nu numai auxiliară, ci este complementară medicului. Adică medicul operează cu ştiinţa lui, cu armele lui, cu instrumentele lui, pe care ştiinţa i le pune la îndemână, iar, în completare, preotul lucrează cu instrumentele duhovniceşti, care-i sunt proprii: cu cuvântul bun, cu atingerea mâinii, cu rugăciunea şi, până la urmă, cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, care, însă, trebuie făcută cu foarte multă grijă, fiind bolnavul pregătit dinainte, pentru că există şi această superstiţie că, dacă îi oferi împărtăşania, el o să moară. Adică tocmai pe dos. Aşa încât pacientul trebuie foarte bine pregătit în acest sens, pentru că, dimpotrivă, primirea Cuminecăturii este spre sănătatea trupului şi a sufletului său.

Cu aceasta se intră în ceea ce se numeşte psihoterapie, ştiinţific vorbind, adică lucrarea duhovnicească asupra sufletului bolnavului, care poate să aibă şi care are şi un temei ştiinţific. Acest temei se referă la participarea cortexului, adică a scoarţei cerebrale, a sediului conştiinţei noastre, asupra proceselor de fagocitoză şi leucopoieză, adică a sistemului organo-vegetativ al corpului o-menesc, prin care el îşi crează factorii de apărare: globulele albe şi anticorpii. De obicei acestea se fac la modul inconştient, aşa cum nu suntem conştienţi de bătăile inimii sau de circulaţia sângelui. Acestea fac parte din aşa-zisul sistem organo-vegetativ, la care conştiinţa nu participă. Aşa şi cu producerea acestor globule albe, care sunt soldaţii de apărare în cazul unei infecţii a organismului sau asupra anticorpilor: creierul nu participă. Ele se reglează printr-o glandă, care se găseşte sub encefal şi care se numeşte hipotalam. între cortex şi această glandă există un tract nervos. Şi, dacă angajezi prin credinţă şi prin rugăciune scoarţa cerebrală, o activezi şi o direcţionezi către acest sistem de apărare, atunci se produce un influx nervos pe acest tract şi, atunci, hipotalamusul capătă mai mare putere de acţiune, procesul de producere de globule albe şi de anticorpi accentuându-se şi amplificându-se. E ca şi cum ai genera o armată pe un câmp de bătălie, în care duşmanul este foarte puternic. Vii cu nişte rezerve şi revigorezi armata, pentru că este un război care se duce între factorii nocivi, între microbi şi bacterii, pe de o parte, şi între sistemul de apărare al organismului, pe de altă parte.

Această participare conştientă a conştientului, prin scoarţa cerebrală, la acest proces de apărare a organismului, face parte din ceea ce se numeşte psihoterapie, iar preotul, cu rugăciunea lui, este foarte, foarte implicat, pentru că rugăciunea trebuie să fie neapărat conştientă. Ea este cea mai bună întrebuinţare a intelectului! Aşa încât, dacă medicul este un om de credinţă şi de pregătire minimă şi se apleacă asupra bolnavului cu aceste arme, este foarte bine şi şansele sunt de vindecare, dar dacă nu îl are alături pe preot, atunci este mult mai greu atât pentru el, cât şi pentru suferind.

– Care este rolul şi locul rugăciunii către sfinţi în viaţa creştinului ortodox?

– Noi credem în sfinţi şi pentru faptul că, prin viaţa lor, au devenit exemple pentru viaţa noastră, deci ni se constituie ca modele, dar şi pentru faptul că pot să fie mijlocitori între noi şi Dumnezeu, nu în sensul în care spun neoprotestanţii, că Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, pentru că Dumnezeu este atotputernic. Ştim că Dumnezeu este atotputernic, dar se crează această comuniune, pentru că Biserica lui Dumnezeu este o comuniune. Un teolog occidental spunea că „Iisus Hristos nu este întreg fără sfinţii lui”. Adică sfinţii întregesc, la modul nostru logic de a gândi, aşa cum Hristos fără Biserică nu ar fi Hristos întreg. Biserica este trupul lui Hristos, un trup al cărui cap este Iisus Hristos însuşi. Iisus Hristos şi Biserica alcătuiesc un întreg. Din Biserică, în etajul superior, fac parte sfinţii, aşa că nu văd cum ar fi eliminaţi din comuniune şi din această rugăciune. Nu în sensul acela vulgar, că este mijlocitor sau că este omul care îl bate pe Dumnezeu pe umăr şi-l face atent la ce spui tu. Nu trebuie să gândim lucrurile la modul vulgar, ci să le gândim în forul lor duhovnicesc, prin prisma comuniunii care se realizează între Dumnezeu şi omenire, prin Biserica Sa.

Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieţii, Mitropolitul Bartolomeu Anania

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here