Să ştiţi că noi nu suntem rigizi, adică noi nu socotim că omul nu are nevoie de anumite lucruri ca să existe, să poată duce o viaţă demnă, ca să poată să ducă o viaţă civilizată, frumoasă. Adică noi nu lăudăm sărăcia, ci lăudăm neagoniseala. A zis Domnul Hristos: „Fericiţi sunteţi voi săracilor, că a voastră este împărăţia cerurilor” către ucenicii Săi, pe care i-a îndemnat să fie săraci, după condiţia lor.
Dar a zis Domnul Hristos către un om pe care l-a vindecat de asupreala vrăjmaşului – a fost demonizat şi Domnul Hristos l-a făcut sănătos : „Du-te în casa ta, la casnicii tăi şi le spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Marcu 5, 19). Deci „du-te în casa ta”, ai casă, ai casnici, spune-le lor cât bine ţi-a făcut Dumnezeu, ţine-ţi casa. N-a zis: „Vinde-ţi casa”. Este adevărat că a spus către unul în mod special: „Vinde-ţi averile şi le dă săracilor şi vino şi-mi urmează Mie” (Matei 19, 21). Dar Domnul Hristos a îngăduit ca oamenii să aibă cele de trebuinţă, să aibă casa lor, să aibă locul lor. Chiar dacă El a spus despre Sine că „Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul” (Matei 8, 2), a rânduit oamenilor să aibă condiţiile bune pentru o existenţă fără îngrijorare.
Nu l-a condamnat pe cel căruia i-a rodit ţarina că avea nişte hambare, în care putea aduna o parte din averi şi putea să trăiască frumos cu cât avea el, cu cât putea cuprinde în hambare, l-a condamnat pentru că voia să adune şi mai mult decât îi era de trebuinţă şi apoi să nu mai facă nimic. Deci fiecare dintre noi poate avea, şi nu se poate hotărî cât să aibă fiecare, pentru că omul nu este o fiinţă STAS, nu poţi să hotărăşti cu precizie cât poate să aibă cineva, care-i prisosul lui, el însuşi ştie care îi este prisosul. Să ne gândim la samarineanul milostiv, de pildă.
Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul lui, n-a dat din necesarul lui. Şi Domnul Hristos nu l-a condamnat că nu a dat mai mult. A dat doi dinari şi a spus: „Poartă grijă de el şi când mă voi întoarce ceea ce vei mai cheltui îţi voi da”. Şi nu i-a zis Domnul Hristos că de ce nu i-a dat zece dinari, ci a arătat că acesta-i începutul binelui, să dai din prisosul tău, că dacă nu dai din prisos, nu o să ajungi niciodată să dai din necesar.
Cine vrea să scape de iubirea de argint trebuie să aibă neapărat credinţă în Dumnezeu, să fie doritor să facă bine, să se înveţe să fie milostiv, să dea din prisosul lui, să fie compătimitor şi să aibă încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care aşa cum i-a dat cele de trebuinţă până acum, poate să-i dea şi în continuare. Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, atunci îl asupreşte avuţia şi avuţia nu este ceva care-l ridică pe om, din cauză că este mai prejos de om. Şi atunci e rău ca cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuşi.
„Prescuri pentru cuminecături” – Arhim. Teofil Părăian
Jurnal Spiritual
