Prin rugăciune, omul se orientează către Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară în sufletul omului

0
98
Translate in

orientareÎntr-un cuvânt, totul se petrece ca şi cum Dumnezeu îl ascultă pe om şi îi răspunde. Efectele rugăciunii nu sunt o amăgire. Simţul religios nu trebuie redus la neliniştea resimţită de om în faţa primejdiilor ce îl înconjoară şi în faţa misterelor universului. Nici nu trebuie să socotim rugăciunea un simplu calmant, un remediu împotriva fricii de suferinţă, de boală şi de moarte.

Care este, deci însemnătatea simţului religios? Şi ce loc a atribuit rugăciunii natura însăşi în viaţa noastră? Acest loc este foarte important. Aproape în toate epocile, oamenii din Apus s-au rugat. în antichitate cetatea era în esenţa ei o instituţie religioasă. Romanii ridicau temple pretutindeni. Strămoşii noştri din Evul Mediu au presărat pământul creştinătăţii cu biserici, cu troiţe , cu catedrale şi cu capele gotice. Chiar şi în zilele noastre, aproape în fiecare sat se înalţă câte o clopotniţă. Pelerinii emigraţi din Europa au instaurat civilizaţia apuseană în Lumea Nouă atât prin biserici, cât şi prin universităţi şi uzine.

În decursul istoriei omenirii, nevoia de a se ruga a fost tot atât de necesară cât a fost aceea de a munci, de a progresa, de a construi sau de a iubi. Simţul religios pare a fi un imbold venit din adâncul fiinţei noastre, o activitate fundamentală pentru om.

Variaţiile sale într-un grup de oameni sunt aproape întotdeauna legate de celelalte aspecte de bază: caracterul, simţul moral şi, uneori, simţul frumosului. Acestui simţ atât de important din noi înşine i-am îngăduit să se atrofieze şi, adesea, chiar să dispară. Trebuie reamintit faptul că omul nu poate să se conducă după capriciul său fără o oarecare primejduire. Pentru a izbuti, viaţa trebuie să se conformeze regulilor neschimbătoare care depind de însăşi structura ei. Ne asumăm un mare risc atunci când lăsăm să moară în noi vreuna din activităţile fundamentale, fie ea de ordin fiziologic, intelectual sau spiritual. De exemplu, dezvoltarea nearmonioasă a corpului şi activităţile dezordonate la unii intelectuali sânt tot atât de vătămătoare ca şi atrofierea inteligenţei şi a simţului moral la unii sportivi. Există nenumărate exemple de familii prolifice si puternice, care nu au dat decât copii degeneraţi ori s­au stins după dispariţia credinţei strămoşeşti şi a cultului onoarei.

Noi am învăţat, dintr-o grea experienţă, că, dacă majoritatea elementelor active ale unei naţiuni îşi pierde simţul moral şi cel religios, atunci aceasta atrage sigur decăderea completă şi călcarea de către străini a acelei naţiuni. Căderea Greciei antice, de pildă, a fost precedată de un fenomen asemănător. Este evident ca suprimarea activităţilor spirituale este incompatibilă cu reuşita în viaţă.

În practică, activităţile morale şi religioase sânt legate între ele. Simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului religios. Omul nu a reuşit să construiască – aşa cum dorea Socrate – un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă. Societăţile în care dispare nevoia de rugăciune sunt sortite degenerării. Iată de ce toţi oamenii civilizaţi – credincioşi şi necredincioşi – trebuie să se intereseze de această chestiune gravă a dezvoltării fiecărei activităţi de bază, de care fiinţa omenească este capabilă.

Care este motivul pentru care simţul religios joacă un rol atât de important în reuşita vieţii? Prin ce mecanism acţionează rugăciunea asupra noastră? Aici părăsim domeniul observaţiei şi intrăm în cel al ipotezei. Ipoteza, chiar cea aparent îndrăzneaţă, este necesară pentru progresul cunoaşterii. Trebuie să ne reamintim, în primul rând, că omul este un tot indivizibil, alcătuit din ţesuturi, lichide organice şi conştiinţă. El se crede independent de mediul său material, adică de universul cosmic, dar, în realitate, nu poate trăi rupt de acesta. Omul este legat de mediu prin nevoia neîncetată de a respira oxigenul din aer şi de a se hrăni cu roadele pământului. Pe de altă parte, fiinţa umană nu constă numai din trup, ci şi din suflet, iar sufletul, cu toate că locuieşte în corpul nostru, se extinde dincolo de cele patru dimensiuni ale spaţiului şi timpului. Oare nu ne este îngăduit să credem că locuim în acelaşi timp în lumea fizică şi într-un mediu intangibil, invizibil şi imaterial, de o natură asemănătoare celei a conştiinţei şi de care nu reuşim să ne lipsim fără pagubă, tot aşa cum nu reuşim să ne despărţim, fără pagubă, de universul material şi uman?

Acest mediu nu ar fi altul decât Fiinţa imanentă din toate fiinţele, superioară tuturor, pe care o numim Dumnezeu. Am putea, deci, să comparăm simţul religios cu nevoia de oxigen, iar rugăciunea cu funcţia respiratorie. Ea ar trebui considerată ca agent al legăturilor naturale între conştiinţă şi mediu, ca o activitate biologică ce depinde de structura noastră. Altfel spus, ca o funcţie normală a trupului şi a sufletului nostru.

În concluzie, simţul religios (sacrului) are, în raport cu celelalte activităţi ale sufletului, o importanţă deosebită, căci el ne pune în legătură cu imensul mister al lumii spirituale.

Prin rugăciune, omul se orientează către Dumnezeu, iar Dumnezeu coboară şi pătrunde în sufletul omului. Rugăciunea este indispensabilă dezvoltării noastre depline (optime).

Rugăciunea nu trebuie considerată în mod greşit, cu naivitate, ca fiind un act căruia i se dăruiesc cei slabi de înger, cerşetorii şi cei laşi. „Este ruşinos să te rogi” scria Nietzsche. De fapt, nu este mai ruşinos să te rogi decât să te hrăneşti, decât să bei apă sau decât să respiri.

Omul are nevoie de Dumnezeu, după cum are nevoie de apă şi de oxigen. Simţul religios, unit cu intuiţia, simţul moral, simţul frumosului şi cu lumina inteligenţei, dă personalităţii umane deplina sa maturitate. Este neîndoielnic că reuşita în viaţă cere dezvoltarea integrală a fiecăreia dintre activităţile noastre fiziologice, intelectuale, afective şi spirituale. Sufletul este, în acelaşi timp, raţiune şi sentiment.

Trebuie să iubim, deci, frumuseţea ştiinţei dar şi frumuseţea lui Dumnezeu. Îl vom putea, astfel, asculta pe Pascal cu aceeaşi fervoare cu care-l ascultăm pe Descartes.

Dr. Alexis Carrel, Rugăciunea – Consideraţii medicale şi ştiinţifice

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here