Prin Întrupare, omul se regăsește înăuntrul lui Dumnezeu

0
153
intrupareContinuare de AICI

Dacă acceptăm falsa dialectică (pe de o parte puterea Episcopatului, pe de alta libertatea Poporului lui Dumnezeu), totul se deformează, devine obiectiv şi disproporţionat tocmai din pricina nevoii de măsură. Am putut deja observa că autoritatea concepută ca o valoare exterioară îşi schimbă esenţa. Odată interiorizată, ea capătă o valoare extrem de paradoxală: autoritatea se neagă pe ea însăşi, refuză orice putere de constrângere şi se supraînalţă la un nivel unde se identifică cu Adevărul. Tradiţia răsăriteană afirmă că Dumnezeu, Hristosul din Evanghelii, şi Biserica nu reprezintă o autoritate, dat fiind că autoritatea ne este totdeauna exterioară. Ori, acestea nu sunt autorităţi care înlănţuie, ci adevăruri care eliberează.

Orice   dozare   după   chipul   blocurilor  politice întemeiază doar libertatea de opţiune. În acest caz, omul e liber înaintea alegerii; de îndată ce opţiunea lui a fost făcută, el îşi pierde libertatea. El a ales un principiu erijat în autoritatea căreia i se va supune. Suntem în faţa unui paradox: libertatea de a alege este un drept care începe prin a limita şi sfârşeşte prin a suprima libertatea ca atare.

Or, Evanghelia ne descrie, evident, altă situaţie. Ea ne invită să cunoaştem şi deci să alegem obiectul ei – Adevărul – iar acest Adevăr ne slobozeşte şi ne face cu adevărat liberi. Asta înseamnă că orice opoziţie între autoritate şi libertate se aşează pe un plan extra-eclezial, unde victoria uneia sau a alteia nu conduce deloc la libertatea lui Hristos. Teologia de şcoală este mereu ispitită de propriile ei măsuri: un episcop are măsura deplină, un preot, ceva mai puţin, iar un laic nici atâta; aici, harul lucrează, dincolo,  lipseşte  cu  totul.  Or,  Duhul  Sfânt  suflă  unde voieşte şi  cine ar putea să-L măsoare?  Îi  simţim prezenţa, dar nu ştim nimic despre lacunele Sale, pesemne inexistente.

Unul dintre cele mai vechi simboluri de credinţă mărturiseşte: “Cred în Biserica Duhului Sfânt”; această misterioasă identificare vrea să spună: cred în Biserică, în care a prisosit “har peste har”, fără nici o măsură. “Legea (autoritatea) prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul (libertatea) au venit prin lisus Hristos” (loan l, 17): “Dumnezeu nu dă harul cu măsură” (loan 3, 34). Setea de libertate adevărată este setea de Duhul Sfânt care eliberează în chip deplin. Simone Weil vorbeşte despre această sete astfel: “A invoca pur şi simplu Duhul; un strigăt, o chemare. Ca atunci când nu mai poţi de sete, când nu-ţi mai reprezinţi actul de a bea, nici în general, nici în raport cu el însuşi: îţi imaginezi doar apa, apa ca atare, iar acea imagine a apei este strigătul întregii tale fiinţe…”. O asemenea sete potoleşte Biserica trăită ca o continuă pogorâre a Duhului Sfânt, ca o supraabundenţă permanentă de har: “Şi cel însetat să vină, cel ce voieşte să ia în dar apa vieţii” (Apocalipsa 22, 17). Aceasta este însăşi esenţa Bisericii: nu atât autoritate, cât sursă abundentă, har peste har, libertate adăugată libertăţii care elimină orice “obiectivare”, orice conflict, orice spaimă de sclav.

Căderea în păcat nu este decât pervertirea raporturilor interioare stabilite de Dumnezeu. Dar înainte de acesta, Şarpele a pervertit starea paradisiacă sugerând ideea falsă a unei oprelişti, deci a unei Legi înaintea căderii. Şarpele insinuează: “Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Geneza 3, 1). Ori, Dumnezeu spunea exact invers: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci” (Geneza 2, 16) arătând doar că urmările vor fi diferite. Dacă Sfântul Pavel spune “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12), Şarpele ar spune: “Toate sunt interzise, dar toate sunt de folos”. În acest fel, Dumnezeu este transformat în Lege care interzice. Dar Dumnezeu nu spune: “Nu mânca din acel fruct pentru că altminteri vei muri”. Nu este un ordin, este prevestirea unui destin liber ales, în ambele sensuri.

Nu este vorba de o banală neascultare: e vorba de neglijarea comuniunii vitale cu Tatăl,  de stingerea dorului după prezenţa Lui, după iubirea adevărată care dă viaţă. În vreme ce la polul opus se găseşte moartea, în momentul ispitirii, omul şi-L reprezintă pe Dumnezeu ca pe o autoritate care emite ordine şi pretinde o supunere oarbă. Sugestia aceasta vine de la Satana, de la revolta originară împotriva unei autorităţi obiectivate, sărăcite şi pervertite, care nu mai reprezintă un adevăr eliberator. De când omul L-a “obiectivat” pe Dumnezeu instituind o distanţă, un spaţiu exterior, el se ascunde şi rătăceşte prin beznă, fabricându-şi o existenţă de prizonier. Iată de ce vine Hristos pentru a spune: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să propovăduiesc robilor dezrobirea… şi să slobozesc pe cei apăsaţi” (Luca 4, 19).

Sensul păcatului originar este transformarea lui Dumnezeu într-o autoritate exterioară, în Lege, fapt care  conduce la  transgresarea  Legii  divinizate situându-l pe om în afara lui Dumnezeu. A trebuit să survină întruparea pentru ca omul să se regăsească înlăuntrul lui Dumnezeu. A trebuit ca Pruncul lisus sa dezvăluie adevăratul chip al Tatălui, prin parabola fiului risipitor, în care autoritatea justiţiară nu este de partea părintelui, ci de aceea a fiului cel mare. Tatăl nu face decât să alerge în întâmpinarea copilului său.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here