Primii mari voievozi: Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun

0
50

Primii mari voievozi: Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun

Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui  Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.

Titlul asumat de Mircea cel Bătrân în 1406

Îndelungatele şi strălucitele domnii din Ţara Românească şi din Moldova ale primilor noştri mari voievozi, Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, s-au desfăşurat pe timpul Războiului de 100 de Ani franco-englez, purtat în vestul Europei, dar şi în debutul expansiunii Imperiului Otoman spre centrul şi apusul continentului.

Ambele domnii au avut un caracter pronunţat autocrat („de sine stăpânitoare”), adică de impunere a voinţei domneşti asupra boierimii, dar au fost diferite în dinamica lor: Mircea a trebuit să facă faţă unor evenimente interne şi externe dificile, în timp ce Alexandru a putut jongla diplomatic în condiţii mai puţin vitrege. Totuşi, Şerban Papacostea a subliniat „remarcabila forţă militară” şi „excepţionala eficacitate a politicii externe” dovedite de cei doi voievozi.

În acelaşi timp, Mircea şi Alexandru au fost dintre puţinii voievozi ai ţărilor române care nu s-au războit, nu au complotat pentru a lua tronul celuilalt, nu s-au aliat cu străinii unul împotriva altuia şi nu s-au pârât reciproc la Poartă, aşa cum au făcut-o mulţi dintre urmaşii lor.

Tot ei au fost cei care au deschis competiţia moldo-valahă pentru controlul cetăţii strategice Chilia de la Gurile Dunării, mare aducătoare de venituri comerciale în vistierie (cucerită de Mircea în 1402 de la genovezi şi apoi de Alexandru în 1426 de la munteni).
Mircea cel Bătrân (în sensul de „întâiul” sau „cel Vechi”, spre a-l deosebi de Mircea Ciobanul, dat fiind că românii nu au adoptat sistemul occidental al numerelor după numele conducătorilor) era din neamul Basarabilor şi a domnit între 23 septembrie 1386 şi 31 ianuarie 1418 (anul naşterii sale fiind necunoscut). Alexandru cel Bun, din neamul Muşatinilor, a fost domnul Moldovei (nu i se cunoaşte nici lui anul naşterii) între iunie 1400 – atunci când Mircea l-a sprijinit pentru obţinerea tronului – şi 1 ianuarie 1432.

Primul conflict militar al lui Mircea cu otomanii ce se apropiau de Dunăre s-a produs în anul 1388, într-o expediţie militară a voievodului valah la sud de fluviu, probabil în sprijinul sau poate împotriva despotului Ivanco (succesorul lui Dobrotici), pentru a-i smulge unele cetăţi.

Nu sunt cunoscute exact condiţiile în care Mircea a intrat în stăpânirea Dobrogei, a cetăţii Dârstorului şi a feudelor Amlaşului, Făgăraşului şi Banatului de Severin. Tot aşa, contrar „mândrei aserţiuni” formulate de Nicolae Bălcescu, Nicolae Iorga a exprimat mari îndoieli că Mircea cel Bătrân ar fi avut o oştire sau o strajă permanentă, armata sa fiind alcătuită din „oastea cea mică”, compusă din steagurile boiereşti, şi „oastea cea mare”, alcătuită din ţăranii chemaţi „pentru mântuirea ţării primejduite”.

Mircea cel Bătrân, frescă în Biserica Episcopiei de Argeş

Cert este că în anul 1389, pe 10 decembrie, la Radom, Mircea a încheiat cu regele Poloniei, Wladyslaw Jagiello, un tratat de „alianţă și nestrămutată prietenie” îndreptat împotriva „năvălirii şi atacului duşmănos al lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei”. Potrivit unor cronici turceşti, Mircea a trimis un corp de oaste în sprijinul cneazului sârb Lazăr, în lupta acestuia de la Kosovopolje (Câmpia Mierlei) împotriva sultanului Murad I din 15 iunie 1389. A fost o mare bătălie, soldată cu înfrângerea creştinilor şi moartea ambilor conducători.

Pentru a şubrezi poziţiile otomanilor în zona Balcanilor, Mircea a întreprins în 1394 un atac-surpriză devastator asupra unei baze a akângiilor de la sud de Dunăre (în Karnobat, Bulgaria). Această acţiune ofensivă a lui Mircea a atras campania de pedepsire a sa din anul următor, întreprinsă de către noul sultan, Baiazid Ildirim (zis „Fulgerul”), în fruntea unei armate de circa 50 000 de oşteni, cărora Mircea nu le-a putut opune decât aproximativ 10 000 de luptători şi binecunoscuta tactică a pământului pârjolit în faţa inamicului.

Pe baza interpretărilor diferite ale unor cronici de epocă sârbeşti, otomane sau bizantine (izvoare scrise româneşti neexistând), istoricii români au păreri împărţite privind desfăşurarea confruntărilor valaho-otomane din 1394-1395, şi chiar a celebrei bătălii de la Rovine, atât de emoţionant, dar total inexact, evocate de Mihai Eminescu în Scrisoarea III: nu s-a căzut de acord niciunde a fost acest Rovine (pe Argeş? pe Jiu? sau pe ambele?), nici când anume a avut loc crâncena luptă (pe 10 octombrie 1394? pe 17 mai 1395?), dacă au fost, de fapt, una sau două bătălii (cu rezultate diferite) şi nici măcar asupra deznodământului (cine a învins cu adevărat, Mircea? Baiazid? sau poate a fost doar un rezultat nehotărâtor, asemănător bătăliei de la Călugăreni, două secole mai târziu). Nicolae Iorga are o exprimare deopotrivă sintetică şi metaforică: „Baiazid avea puteri încă neatinse, când Mircea era zdrobit de biruinţa sa”.

Monumentul ridicat la Kosovopolje, în apropierea Priştinei, pe locul bătăliei mitice, unde otomanii conduşi de Baiazid i-au înfrânt în 1389 pe sârbii conduşi de cneazul Lazăr, care a fost sprijinit militar şi de Mircea cel Bătrân. Monumentul este păzit de trupele KFOR, după ce extremişti albanezi au încercat dinamitarea acestuia.

Ceea ce se ştie este că, pe 7 martie 1395, Mircea a semnat la Braşov un tratat de alianţă antiotomană cu fostul rival, suveranul ungar, Sigismund de Luxemburg, recunoscându-şi vasalitatea faţă de acesta. În acest timp, abandonat de o parte a boierimii sale, Mircea mai stăpânea doar Ţara Făgăraşului şi o parte din Ţara Românească, deoarece Baiazid susţinuse impunerea ca domn a lui Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acestuia i s-a atribuit semnarea primei „capitulaţii” (dar nu în sensul de capitulare, ci de acord politic ce includea plata unui tribut/haraci) sau ahdname cu Poarta Otomană.

Abia după bătălia de la Nicopole, spre sfârşitul anului 1396, cu ajutorul militar al voievodului Transilvaniei, Mircea a reuşit să-şi recupereze, integral, domnia asupra Ţării Româneşti.

Aşadar, în momentul dezastrului creştin occidental de la Nicopole, din 25 septembrie 1396, Mircea nu era stăpân peste întreaga Ţară Românească. Această poziţie nobiliară inferioară a făcut, probabil, ca experienţa sa militară în luptele cu otomanii să nu fie luată în considerare de orgolioşii nobili şi cavaleri occidentali în planificarea bătăliei decisive contra oştilor lui Baiazid. Sigismund de Luxemburg al Ungariei, direct ameninţat de expansiunea iminentă a Porţii, reuşise să formeze, sub egida Papalităţii, o forţă de coaliţie antiotomană ce cuprindea circa 2000 de cavaleri din vestul Europei, 5000 din Ungaria şi 4000 din Transilvania, la care s-au adăugat şi cei 1000 de oşteni comandaţi de Mircea.

Toţi cruciaţii erau reuniţi sub comanda lui Jean de Nevers, ducele Burgundiei.

Aceştia au atacat frontal, în stil occidental, şi au fost măcelăriţi de ieniceri şi spahii în stil otoman, anulând astfel pentru multe decenii orice tentativă de contraofensivă aliată apuseană împotriva Semilunii turceşti. Potrivit istoricului Barbara W. Tuchman, laureată a premiului Pulitzer, „ceea ce i-a înfrânt pe cruciaţi în primul rând a fost accentul pus de cavaleri pe actele individuale de curaj”, la care s-au adăugat „luxul şi imoralitatea, trufia şi disensiunile” trufaşilor nobili occidentali.

Mircea însă şi-a cruţat oamenii de măcelul a cărui amploare l-a surprins chiar şi pe Baiazid, neparticipând la luptă. Ulterior, el a reuşit nu doar să-şi recupereze tronul, eliminându-l pe Vlad Uzurpatorul, dar şi să respingă alte două expediţii otomane de pedepsire.


Bătălia de la Nicopole din 1396 într-o stampă de epocă, reprodusă pe o carte poştală editată în Republica Populară Bulgaria.

În 1404, pe fondul luptelor succesorale din Imperiul Otoman, Mircea a reocupat Dobrogea. Totuşi, puternicii otomani, sub conducerea lui Mehmed I (fratele lui Musa, cel sprijinit de Mircea), au recucerit în 1413 provincia ce asigura ieşirea Ţării Româneşti la Marea Neagră şi care a rămas în stăpânirea lor până în 1878, când Dobrogea a fost realipită României, în urma Războiului de Independenţă.

Numit de către Florin Constantiniu, cu multă generozitate istorică, „făcătorul de sultani”, Mircea cel Bătrân nu a fost prea inspirat în opţiunile sale de sprijinire a câte unuia dintre fiii succesori ai lui Baiazid. La 28 iulie 1402, hanul mongol Timur-Lenk (Tamerlan) îl zdrobise pe marele sultan Baiazid în bătălia de la Ankara, deschizând un lung război civil otoman de succesiune între fiii sultanului, conflict în care s-a implicat activ şi Mircea.

Mai întâi, voievodul valah l-a susţinut pe Musa, care a reuşit să se impună sultan la Edirne pentru doar doi ani (1411-1413), fiind ucis de către fratele său, Mehmed I. Mircea a susţinut apoi alţi pretendenţi, pe Mustafa în 1416 şi pe Bedr-ed-Dim în 1417, împotriva lui Mehmed I; acesta însă a reuşit să-şi elimine fraţii, devenind un sultan atotputernic. Cum era de aşteptat, Mehmed I a pornit în 1417 o expediţie de răzbunare împotriva lui Mircea, aşa încât, cu puţin timp înainte de moartea sa, survenită la 31 ianuarie 1418, voievodul muntean a trebuit să accepte suzeranitatea otomană şi plata unui tribut (haraci), în schimbul neamestecului otoman în treburile interne ale ţării.

A fost îngropat la mănăstirea Cozia (ctitoria sa), într-un sarcofag de piatră, cioplit după model apusean.

În 1400, Mircea cel Bătrân era suficient de puternic şi autoritar pentru a-l impune pe tronul Moldovei pe Alexandru cel Bun, în care vedea un aliat antiotoman. Vremurile l-au ferit pe voievodul moldovean de o confruntare cu Imperiul Otoman (care nu ajunsese încă până la graniţele Moldovei), dar l-au obligat să jongleze politic cu mare abilitate între cele două mari puteri catolice vecine, Ungaria şi Polonia, pentru a proteja independenţa şi interesele Moldovei.

Astfel, în 1402 Alexandru cel Bun a acceptat la Suceava, potrivit normelor timpului, semnarea unui tratat de vasalitate faţă de regele Poloniei, Wladyslaw Jagiello.

În baza acestui tratat, în 1410, Alexandru cel Bun a trimis trupe în ajutorul Uniunii polono-litualiene, aflată în război cu Cavalerii Teutoni, moldovenii remarcându-se în bătălia de la Grunwald din 15 iulie. Ca urmare, regele Poloniei a încheiat un nou tratat cu Alexandru, pe 25 mai 1411, prin care, în schimbul unei datorii mai vechi, Moldova primea drept garanţie Pocuţia, subiect de viitoare dispute medievale moldo-polone.

Aceste bune relaţii – oficiale – ale moldovenilor cu puternicii lor vecini (rivali în interesele lor geopolitice) nu i-au împiedicat pe suveranul polon, Wladyslaw Jagiello, şi pe cel ungur, Sigismund de Luxemburg, să semneze la Lublau, pe 12 martie 1412, un tratat îndreptat împotriva Moldovei: documentul prevedea ocuparea şi împărţirea ţării între Polonia şi Ungaria în cazul unui refuz de implicare în lupta antiotomană a lui Alexandru cel Bun.

Acest tratat, deşi nu a fost aplicat niciodată, dovedea politicile hegemonice duplicitare ale celor două puteri regionale. Cu toate acestea, în baza alianţei reînnoite cu Polonia, în 1422 Alexandru a trimis 400 de călăreţi moldoveni în sprijinul Uniunii polono-lituaniene la asediul cetăţii de pe Vistula, Marienburg (Malbork), apărată în acel moment de aceiaşi Cavaleri Teutoni, oşteni ale căror vitejie şi destoinicie au stârnit admiraţia cronicarului polon.

Alexandru cel Bun primind o solie într-o reprezentare grafică interbelică

Pe cât de puternice şi glorioase au fost lungile domnii ale celor doi voievozi, pe atât de tulbure a fost perioada următoare din istoria atât a Ţării Româneşti, cât şi a Moldovei: ambele ţări au fost slăbite de lupte interne şi dese schimbări de domnie, lovite de expediţii otomane, ţintite de puterile vecine.

Astfel, la doi ani după moartea lui Mircea, în 1420, turcii au cucerit Dobrogea, pe care au transformat-o în paşalâc, au ocupat Giurgiu şi Silistra (pe care le-au transformat în raiale), au atacat chiar şi sudul Moldovei, dar cetăţile-port, la Dunăre – Chilia şi la Nistru – Cetatea Albă, au rezistat asediului.

Urmând pe linia altor fii legitimi sau nelegitimi ai lui Mircea cel Bătrân, toţi tributari Imperiului Otoman, în 1431 Alexandru Aldea a fost impus de boieri pe tronul Ţării Româneşti, dar a rămas în istorie drept primul domnitor român nevoit să se ducă la Poartă pentru a se închina sultanului.

Tot în aceeaşi perioadă, profitând de slăbiciunea ţărilor române, în 1438 o armată otomană a prădat sudul Transilvaniei şi Ţara Bârsei, expediţie la care ostile despotului sârb şi ale domnitorului muntean, Vlad Dracul, au fost obligate să participe alături de suzeranul turc.

Mereu nerostita istorie a luptelor românilor din antichitate până în zilele noastre, Călin Hentea

Alte articole le puteți găsi aici.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here