Omul este un inel de legătură între lumea materială şi cea spirituală, între cer şi pământ. Ontologia sa sau raţiunea ultimă a lui de a fiinţa nu se găseşte exclusiv în sine, ci în Arhetipul său, după al Cărui chip şi spre a Cărui asemănare a fost zidit -Dumnezeu-Iubire.
În mod similar, după cum Dumnezeu este Treime de Persoane, în adâncul fiinţei sale, omul poartă pecetea iubirii dumnezeieşti, având chemarea la iubire şi spre a dărui dragoste. Doar în măsura în care participă la acest dialog şi în acest circuit al iubirii, primind activ şi îmbogăţind dinamic existenţa celorlalţi cu iubire, răspunde chemării divine spre asemănare. Omul se descoperă pe sine în ceea ce are mai înalt şi curat în măsura în care se face următor şi împlinitor al Legii celei Noi a iubirii creştine.
Fiinţa umană a fost creată spre comuniune, spre părtăşie reciprocă şi de aceea ea nu se realizează deplin decât în relaţie cu o altă persoană. Dacă necazurile sau încercările sunt trăite adesea în izolare, în solitudine, bucuriile, pentru a-şi descoperi cât mai mult din valenţele lor, trebuie trăite în comuniune. Dacă omul preferă să se izoleze în durerile sale şi să le trăiască personal, în reuşitele şi împlinirile sale simte nevoia să le împărtăşească şi altora, pentru a le înfrumuseţa universul existenţei lor şi a le îmbogăţi viaţa. Necazul se trăieşte adesea în izolare, bucuria prin participare; suferinţa personală în singurătate şi interioritate, fericirea în comuniune şi prin comunicare.
Primele veacuri creştine au fost socotite veacuri de aur din istoria umanităţii. Sub influenţa duhului creştin, au fost cultivate sentimentele cele mai înalte şi curate, au fost practicate virtuţile creştine. Evanghelia iubirii, explicată în operele Părinţilor şi scriitorilor Bisericii, pătrunsese adânc în viaţa creştinilor, dând un sens profund tuturor activităţilor lor. Nu doar relaţia cu Dumnezeu, ci şi raporturile dintre ei erau modelate de preceptele moralei creştine. Primii creştini înţelegeau mult mai adânc şi împlineau mult mai exact porunca nouă a iubirii, lăsată ca testament de către Mântuitorul Iisus Hristos.
Prietenia însăşi era înţeleasă ca o reală binecuvântare cerească, pentru că, în vremuri de cruntă prigoană şi persecuţie, pe lângă o credinţă statornică în purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu, nimic nu valora cât un prieten adevărat, care să încurajeze, să mângâie şi să aline.
Nevoia de prieteni este derivată de Sfântul Ioan Gură de Aur din realitatea în baza căreia omul nu se simte niciodată împlinit deplin prin sine însuşi, ci doar în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii. Subliniind caracterul acesta dialogic şi comunional al sufletului uman, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu ne-a creat „astfel încât să avem trebuinţă unii de alţii”. Din acest motiv, o prietenie este ca o floare frumos pastelată şi bine mirositoare. „Şi în ce fel crinii şi trandafirii dau mirosul cel frumos în tot locul cu floarea frumuseţii lor, consideră Sfântul părinte, aşa şi prietenii, măcar în orice loc ar merge, dăruiesc darul dragostei; mai bine este să umble omul în întuneric decât să nu aibă prieteni, să ne ardă fierbinţeala frigului trupurile, precum aprinde darul prietenilor sufletele prietenilor când se desparte unul de altul, că aşa este pofta dragostei celei adevărate nu numai la cei de faţă, ci şi la cei ce lipsesc de mai multă vreme, de multe ori şi în visuri îi vedem şi-i auzim şi vorbim cu dânşii şi ne sărutăm cu dragoste fără de saţ şi numai cu pomenirea prietenului se bucură şi se veseleşte cineva”.
Adevăratele prietenii sunt socotite de scriitorul antiohian daruri dumnezeieşti, oferite spre progres în iubire şi virtute. „Nu ne apără nici venitul averilor, nici armele, nici zidurile, nici şanţurile, nici alte nenumărate maşini de război, cât o prietenie adevărată. Aceasta-i zid, aceasta-i tărie, aceasta-i avere, aceasta-i desfătare, aceasta ne face să petrecem şi viaţa de aici cu voioşie şi ne dăruieşte şi viaţa ce va să fie”.
Într-un alt loc, Sfântul Ioan arată că „prietenul adevărat este mai plăcut decât chiar viaţa prezentă, căci mulţi, după încetarea din viaţă a unor asemenea prieteni, nu mai doresc să trăiască. Cu un asemenea prieten cineva poate suferi şi exilul, iar fără prieten nu poate trăi nici în propria sa ţară. Cu un asemenea prieten, chiar şi sărăcia este suportabilă, iar fară dânsul şi sănătatea, şi bogăţia sunt de nesuferit. În persoana unui asemenea prieten, el are pe un al doilea eu”.
Întrebându-se „ce este altceva mai dulce şi mai fericit în toată lumea, ca prietenii buni şi iubiţi?”, Sfântul Ioan răspunde: „Decât această viaţă trecătoare mai dulce este prietenul, că mulţi oameni după moartea prietenilor nu mai vor nici ei să vieţuiască în lumea aceasta, că mai bun îi este prietenul decât lumina soarelui şi a ochilor; mai bine ne este nouă să nu ne lumineze soarele, decât să ne lipsim de prieteni, că dacă omul are prieteni nici o voie rea nu are” .
Însă nu orice prietenie este o binecuvântare, ci doar prietenia curată şi sinceră, prietenia bazată pe unitate de gândire şi simţire, pe compatibilitatea de trăire, nu pe calcule mercantile. Astfel de prieteni duhovniceşti „covârşesc pe părinţi şi pe fii” . Dacă prieteniile lumeşti se uită încetul cu încetul, odată cu trecerea timpului, cu mărirea distanţei, cu schimbarea concepţiilor, prieteniile cele duhovniceşti, construite pe temelia virtuţilor creştine, nu mor niciodată, ci se intensifică şi sporesc. La baza tuturor acestor relaţii trebuie să se afle dragostea de Dumnezeu: „Dragostea de aproapele, întemeiată pe dragostea de Hristos, este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel ce iubeşte pentru că e iubit şi el, la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei” .
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
sursa: „Familia contemporană, între ideal şicriză”
