Să luăm aminte – Câteva sfaturi duhovniceşti

0
660

preotul - sfaturiDeşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, preotul, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, nu trebuie să se mândrească de acest mare har (de mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de patimi şi de neştiinţă, prin jertfire de sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morala superioară – adevăratul izvor al fericirii şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi la o sporire în credinţă, în înţelegere şi în bunătate.

Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi exemplu de credinţă şi trăire creştină.

El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti, absolut necesare pastoraţiei autentice.

În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în închipuire de sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului.

Unii merg la preot ca la un oracol.

Ei asteapta ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul:

„Cutare ţi-a făcut farmece”; „Aici e un blestem de până la al nouălea neam”; „Sunt lucruri necurate la mijloc”, urmate imediat de soluţia „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie etc.” În aceste situaţii, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin astfel de intimidări, în loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să iubească pe Hristos şi pe semenii lor iertând tuturor şi nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în interes personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci mai ales frumuseţile interioare latente din fiecare om.

De aceea, orice om trebuie primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat, pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta.

De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai potrivită. Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a îndreptării, depăşirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit şi printr-o lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni.

Ratacirea in pacate ingreuneaza procesul spovedaniei.

Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va întâmpina unele greutăţi în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav, care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament, de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor. Canonul deci nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece şi să se mântuiască.

Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe ne tratată.

Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu.

Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte, ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu.”

Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie sa fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă. Ei sunt departe de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci toată viaţa.

Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos.

De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele.

Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc), va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii) dumnezeieşti.

Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate de patima desfrânării.

Acestea sunt păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite.

Trebuie întărită, de asemenea, educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei. Naşii au răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun, în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători.

Preotul şi credinciosul sunt angajaţi într-o relaţie de ucenicie duhovnicească. Ei nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

Citește și: https://jurnalspiritual.eu/sa-luam-aminte-practicile-necanonice-reproduc-retete-de-a-dreptul-babesti/

Părintele Adrian Făgețeanu și crucea Rugului Aprins”, Ed. Credinței București, 2012

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here