„Piatra cea din capul unghiului”

Preotul infaptuieste lucrarea lui Dumnezeu? În Sfânta Scriptură se foloseşte expresia „Piatra cea din capul unghiului”. Vă rugăm să ne explicaţi ce trebuie să înţelegem din aceasta?

E simplu de răspuns, deşi eu sunt constructor (mă ocup, de fapt, cu construcţiile, dar nu cunosc etapele constitutive ale  clădirii unei încăperi),  piatra din capul unghiului e cea pe care o pui la unghi drept. Şi este piatra care susţine, de fapt, zidul, clădirea, aşa precum Hristos susţine Biserica şi întreaga lume prin Jertfa Sa.

Am auzit, deseori, spunându-se că se cuvine să-ţi alegi un preot bun. În ce măsură se aplică acest sfat unui credincios obişnuit ce aparţine unei parohii? Suntem noi îndreptăţiţi să hotărâm care este duhovnicul cel bun sau să-l căutam în altă parte? Unde poate fi găsit ?

Unde poate fi găsită o şcoală bună?  Unde există şi se ştie de ea. Vrei să te duci la o şcoală bună? Din zece o alegi pe cea mai bună. Din mai mulţi duhovnici, îl alegi pe cel pe care-l crezi a fi cel mai bun. Ai fost o dată sau de două ori la el, ţi-a plăcut cum aţi stat de vorbă, cum te-a lămurit în toate problemele ş.a.m.d.

Fără îndoială că te poţi duce şi la preotul din parohia de care aparţii. Fără îndoială că orice preot are puterea de a lega şi dezlega. În tot cazul, noi exercităm mai mult – şi trebuie să exersăm şi mai mult – puterea de dezlegare, nu pe aceea de legare. Aceasta trebuie să o facem în cazuri excepţionale şi e vai de cei care sunt legaţi.

Legătura poate să însemne şi blestem. Blestemul e o legătură. Dar aceasta intervine în cazuri de rea-credinţă evidentă, când preotul nu mai are ce face cu acela, nu-l poate cu nici un chip întoarce. De exemplu, eu, de când sunt preot şi  episcop, n-am blestemat pe nimeni. Este  o mare taină, o mare frică, o decizie foarte importantă să legi, să blestemi pe  cineva. Preoţii exercită mai ales Taina iertării de păcate. Pe aceasta o are orice preot.

Preotul bun e acela căruia  nu-i mărturiseşti doar păcatele

Dacă preotul din parohie e pe măsura aşteptărilor tale, du-te la el. Duhovnicul de parohie poate să fie la fel de bun ca oricare altul. Duhovnicul bun este acela de care au nevoie creştinii care vor să fie foarte buni, deci nu creştinii să zicem, de toate zilele, creştinii „de rutină”. Duhovnicul bun e acela căruia  nu-i mărturiseşti doar păcatele, ci acela cu care stai şi de vorbă, căruia îi mărturiseşti viaţa ta, necazurile tale, bucuriile, perspectivele, iar el îţi dezleagă dilemele, nedumeririle.

E bine să nu-ţi schimbi însă duhovnicul prea des. Poţi să te duci şi la mai mulţi, dar contează să nu-ţi schimbi duhovnicul prea des, deoarece acela la care te-ai spovedit mai înainte îţi ştie bolile pe care trebuie să ţi le tratezi şi ce a mai rămas de vindecat, dacă poate să ţi le vindece în continuare, ş.a.m.d. Deci e bine să avem un anumit duhovnic stabil.

Cum găsim preotul?

 Vestea duhovnicilor buni se duce repede, tot aşa cum se duce şi vestea preoţilor buni, care ies din comun. Dar preoţi buni sunt toţi. La mine vine câte unul şi-mi spune: „Aveţi în eparhie un preot Georgescu şi numai ştiu cum”, de pildă. „Nu-l ştiu. Dar înseamnă că e bun”.  „Păi, de ce e bun, dacă nu-l ştiţi?” „Tocmai de aceea, pentru că n-am auzit de el. N-a ajuns la mine cu nici un neajuns. N-a ajuns împotriva lui nici o reclamaţie, s-a descurcat singur cu toate problemele”. Aşa şi cu duhovnicii buni. Sunt acei preoţi care-şi fac datoria în parohia lor, în exercitarea Spovedaniei, etc., însă duhovnicii cei mari trec de nivelul simplu al exercitării Tainei.

Ei sunt asemenea celor vechi, la care veneau ucenicii şi le spuneau: „Părinte, dă-ne cuvânt de învăţătură! Dă-ne cuvânt de mântuire!”. Ei bine, aceasta n-o face doar sub epitrahil, dar o face tot în virtutea duhovniciei, adică a unei înţelegeri spirituale deosebite faţă de alţi preoţi.

De ce a trebuit ca Dumnezeu sa dea oamenilor mai întâi poruncile şi, mai apoi, să propovăduiască legea iubirii?

Odată, pe Preotul Cleopa l-a întrebat cineva: „Părinte, ce-o să se întâmple cu toţi catolicii, protestanţii, sectarii, cu atâţia oameni care au deviat de la dreapta credinţă? Toţi se duc în iad?”. Răspunsul corect ar fi fost da. Părintele Cleopa nu le-a spus aşa, căci se pare că dintre cei ce puseseră întrebările erau şi din aceştia. Le-a dat însă un răspuns înţelept: „Ei, va să zică e o treabă a lui Dumnezeu…

Faceţi-mă Dumnezeu ca să vă răspund”, Tot aşa pot să vă spun şi eu despre această  întrebare.

Neiertarea atrage urmări vizibile?

Fără îndoială că vizibile. De aceea sunt printre voi boli, de aceea sunt printre voi neajunsuri. Acestea sunt urmări ale păcatului. Neiertarea vine din nepocăinţă: pacatele trebuie marturisite duhovnicului. Mântuitorul a fost întrebat odată: „Doamne, de ce i s-a întâmplat asta cutărui om? Iar El a răspuns: „Din pricina păcatelor lui”. De aceea a şi spus: „Iertate să-ţi fie păcatele” şi s-a vindecat acela. În cazul orbului însă a mărturisit că acel om se născuse aşa „nici din vina lui, nici din vina părinţilor, ci ca să se arate slava lui Dumnezeu”. Da, fără de îndoială, acolo unde nu este pocăinţă, urmările pot fi şi vizibile.

Dacă omul este acela care poate fi îndreptat, înseamnă că, prin natura noastră, noi suntem răi, strâmbi, dacă pot să zic aşa. Înseamnă că noi am pierdut divinul de la început, prin păcat?

N-am pierdut divinul. Aici sunt nişte discuţii teologice mai complicate între ortodocşi, catolici şi protestanţi, dar eu am să răspund la aceasta într-o manieră  mai simplă: precum un copac care se îndoaie. Dacă s-a îndoit, îndreaptă-L.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, Adevărata pocăinţă întăreşte unitatea Bisericii

Jurnal Spiritual