Preotul cu 70 de copii – Video

0.00: „Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide”!

0.18: Acesta este Nikolai Stremski, înrolat în armată în 1980. Niciodată nu s-a gândit că va deveni preot cu 70 de copii şi totuşi, când s-a reîntors acasă după încheierea serviciului militar nu mai avea nici o îndoială că se va înscrie la seminar.

0.37: Ce să se fi întâmplat pe frontul din Afghanistan?

0.50: După absolvirea seminarului, Nikolai a fost repartizat să slujească în Orenburg, Rusia, o mică localitate situată la confluenţa râurilor Sakmara şi Ural, graniţa dintre Europa şi Asia. Este o zonă cu câmpii întinse, unde verile sunt călduroase, iar iernile foarte geroase. Orenburg este faimos pentru şalurile pe care femeile le poartă pentru a face faţă temperaturilor scăzute.

1.17: Tânărul preot a sosit împreună cu soţia sa în satul Saractash, aflat la o distanţă de 100 de km de stepa Orenburg. Nu era nimic de remarcat în acest sat, astfel că părintele Nikolai a luat hotărârea să construiască trei biserici, o şcoală ortodoxă şi o fundaţie caritabilă.

1.40: Aceste clădiri sunt construite pe o suprafaţă de 2 hectare. Când s-a început construcţia lor, părintele Nikolai nu deţinea toţi banii necesari pentru finalizarea lucrărilor, dar în mod miraculos, proiectul a fost dus la bun sfârşit. Biserica cea mai mare seamănă cu cea din Orenburg, care a fost dărâmată în timpul ocupaţiei sovietice. Arhitectura şcolii ortodoxe o imită pe cea din secolul al XIX lea, iar clădirea fundaţiei caritabile a fost inspirată dintr-o carte de poveşti scrisă de Alexander Puşkin.

2.20: Casa părintelui Nikolai se află peste drum şi este destul de mare cât să adăpostească numeroasa sa familie cu 70 de copii.

2.30: „Copil fiind, visam să am o familie cu mulţi copii, o soţie modestă şi bani îndeajuns să-i cumpăr o rochie frumoasă. Apoi m-am căsătorit, am cumpărat rochia, dar nu am avut proprii noştri copii. Aşa că am mers la un orfelinat ca să adoptăm copilaşi. Neştiind cu ce îi vom creşte, am adopta doar cinci. Dar cu trecerea timpului, am realizat că ne permiteam întreţinerea lor şi am hotărât să mai adoptăm încă doi copii. Însă am adoptam şapte”.

3.37: „Eu sunt unul dintre copiii adoptaţi de ei şi la început nu ştiam cum să-i strig. Părintele i-a răspuns că le pot zice mama şi tata dacă vreau şi mi s-a părut foarte uşor să le spun aşa”.

3.52: „Îmi amintesc ziua în care tata a venit la orfelinat. Stătea aşezat pe un scaun lângă soţia sa şi nu ştiam sigur care dintre ei este tata şi care este mama, din cauza veşmintelor pe care le purtau. I-am spus părintelui „mami” şi apoi amândoi mi-au dăruit câte ceva dulce”.

4.15: Trei ani mai târziu, familia părintelui Nikolai s-a mărit, numărând 47 de copii.

4.20: „Într-o zi, o femeie dintr-un alt oraş a găsit un băieţel de şapte ani, mâncând din gunoaie. Era chel, subnutrit şi murdar şi m-a întrebat dacă l-aş putea adăposti. Nu avea acte şi nu ştia de unde provenea. Auzise de casa noastră şi intenţiona să viziteze Franţa. În drum spre Orenburg s-a hotărât să ia băiatul cu ea. I-am spus că este în regulă, că este încă un suflet, aşa s-a lărgit familia noastră. În acea perioadă era o situaţie dezastroasă când mulţi copii erau abandonaţi. Cred că o treime dintre copii mi-au fost aduşi de alţi oameni”.

5.03: „Când eram mică l-am considerat Dumnezeu Însuşi. Bunica îmi spusese multe poveşti despre Iisus. În casă aveam o icoană, aşa că atunci când l-am cunoscut pe tata, semăna exact cu El”.

5.19: Pe atunci, Ania era la fel de mică, precum este fetiţa ei acum. Părintele Nikolai era deja hirotonisit, deşi avea mai puţin de 30 de ani.

5.29: Când şi-a dus familia la biserică pentru prima dată, copiii au furat din buzunarele enoriaşilor.

5.40: „Mi-am imaginat o fotografie cu toţii copiii mei care mi se păreau nişte îngeri. Au fost vremuri de incertitudine, când eu şi soţia mea ne gândeam dacă să îi dăm înapoi. Odată le-am dăruit un dar de suflet, un iepure. În dimineaţa următoare, iepurele dispăruse, nu îl găseam nicăieri. Ne întrebam unde se dusese, dacă fugise, dar l-am găsit mort chiar în faţa grădinii. Cineva îl înjunghiase. Nu a durat mult şi am aflat că îl omorâse tatăl unuia dintre băieţei. El obişnuia să omoare şi câini”.

6.24: Mulţi dintre taţii copiilor adoptaţi de părintele Nikolai nu au avut o copilărie ideală. Unii au fost alungaţi din familiile lor sărace pentru care trebuiau să fure ca să supravieţuiască, alţii n-au văzut niciodată o periuţă de dinţi sau un măr. Mamele obişnuiau să consume alcool, deşi ştiau că sunt însărcinate. Unii dintre copii încă mai au cicatrici de la bătăi. Tatăl biologic alcoolic al unei fetiţe a trântit-o cu capul de perete, aşa că noul lor părinte a făcut rugăciuni pentru a-i ajuta să-şi depăşească trecutul nefericit.

7.00: „Este greu să te eliberezi de trecut. Ieri, de exemplu, o fetiţă pe care am luat-o de la maternitate când era foarte mică, a furat poşeta persoanei responsabile de tutela sa. O altă fetiţă care a văzut-o, a vrut neapărat să ştie ce ţine în mână, aşa că prima a întrebat-o dacă vrea să împartă ce este în interiorul poşetei”.

7.40: Părintele Nikolai a angajat personal calificat pentru educarea copiilor. De-a lungul timpului a învăţat să acorde încredere şi disciplină. „Am încercat mereu să evit pedeapsa, dar câteodată este pur şi simplu necesar, deşi este un lucru greşit. Atunci când nu sunt cuviincioşi, nu îi las să se joace sau să meargă în excursii cu ceilalţi copii. Şi atunci trebuie să stea acasă cu educatoarea”.

8.20: „Vara îi duce pe copii la mare, navighează, sau alte dăţi îi duce la Moscova”.

8.30: „În această fotografie sunt eu cu tata în vizită la Ierusalim. Aveam opt ani. Aici am trei ani. Aici suntem noi în America”.

8.40: „Îmi aduc aminte cât eram de geloasă pe cei nou veniţi. Nu înţelegeam de ce îi strigă mama şi tata, aşa cum o făceam noi. A venit o fetiţă pe care tata ne-a spus că o cheamă Elena şi că va locui cu noi, iar eu am făcut o criză uriaşă de nervi că urma să le spună mamă şi tată”.

9.00: Părintele Nikolai ştie foarte bine cum să calmeze cearta iscată între copii.

9.09: „Vorbesc cu fiecare în parte şi le spun că înţeleg de unde vin şi că sunt de partea lor. Şi atunci vine alt copil şi îi spun acelaşi lucru. Şi astfel, conflictul încetează de la sine”.

9.24: Familia este preocupată să îşi crească copiii, iar unii intră în această familie din proprie iniţiativă. Maria, o rudă îndepărtată a părintelui, a dorit să se alăture familiei.

9.34: „Am venit aici când aveam 16 ani, cam de aceeaşi vârstă cu celelalte fete. Dacă am fi crescut în aceeaşi familie, n-ar fi fost neînţelegeri. Noi nici nu ne cunoşteam. Timp de 16 ani, eu nu am locuit aici, ei trăiau împreună de mult timp, aveau naţionalităţi diferite, reuşiseră să construiască o comunitate. Iar apoi am apărut eu dintr-o dată”.

10.00: „Un proverb spune: Când eşti în Roma, fă ce fac romanii. Dar ea vroia să ne impună regulile ei, vroia să fie şefa, dar nu i-a mers cu noi”.

10.10: „Nu aveam voie să jucăm fotbal cu băieţii, dar ea juca. I-am spus că aşa ceva este împotriva regulilor, şi mi-a spus: Ai de gând să-mi dai lecţii?, şi am început să ne luăm la bătaie”.

10.27: „Conflictul s-a iscat din cauza gradului de rudenie şi cine iubeşte pe cine. Maria îmi este rudă, dar celelalte fete i-au spus că „noi locuim cu tată din copilărie şi pe noi ne iubeşte mai mult decât pe tine”. A trebuit să pun capăt acestei imaturităţi. I-am spus Mariei că a greşit vrând să se impună în faţa tuturor celorlalte”.

10.56: Acum Maria locuieşte la fundaţia de caritate de vis-a-vis.

11.57: „Am o mare durere în suflet. Eu trăiesc din pensie, dar cunosc multe femei în vârstă care se plâng de faptul că pensia le este luată de copii lor, iar ele mor de foame”.

11.10: Aici regulile sunt stricte: fetele nu pot purta pantaloni, iar pe cap trebuie să poarte batic.

11.17: „Acasă la părintele Nikolai, copiii se îmbracă aşa cum vor, iar aici trăim ca la mănăstire. Câteodată viaţa este foarte plictisitoare şi comunicăm mai mult cu cei de afară”.

11.28: Familia se reuneşte la repetiţii, întotdeauna se pregătesc pentru piese de teatru. Feţele şi băieţii locuiesc şi învaţă separat. Se întâlnesc la biserică, la repetiţii sau la fermă.

12.20: „Văcuţa bălţată este favorita mea, de aceea trebuie să o speli”.

12.50: Lui Vova îi place de Katia. „A venit aici într-o călătorie. I-a plăcut de mine, am făcut schimb de numere de telefon şi am devenit prieteni. I-am spus tatei că nu ştiu ce va urma.

13.11: Pentru preot cel mai mult contează ca logodnicul feţei sale să fie un om bun. Soţul Cristinei este poliţist. Ea studiază contabilitatea.

13.24: „I-am spus tatei că am întâlnit un băiat, iar el mi-a spus că vrea să-l cunoască. Slavik a sosit, le-am făcut cunoştinţă, iar tata a spus că este un om de treabă”.

13.45: Fetelor le place să admire pozele de pe pereţi de la nunţile surorilor şi fraţilor lor pe care îi cheamă Stremski, la fel ca pe părinţii adoptivi.

14.00: Părinţii au reuşit să se descurce singuri cu întreţinerea şi educarea unei serii de copii, dar pe măsură ce familia s-a mărit, au fost nevoiţi să angajeze personal că să-i ajute. Mama nu mai făcea faţă de una singură să spele scutece pentru treizeci de copii, să verifice temele la 20 de copii. Dar, ca toţii părinţii, familia Stremski îşi petrecea timpul liber împreună cu toţi copiii.

14.12: „Eu am fost preferata mamei. Mă ţinea mereu în braţe, ca în toate fotografiile”.

14.30: Încet, încet, zi după zi, copiii au început să se schimbe. La început, mama era cea care îi culca, iar acum surorile mai mari au preluat această responsabilitate, cât şi să aibă grijă de cei mai mici.

14.48: Este nevoie de foarte multă mâncare pentru întreaga familie. Se găteşte în patru reprize, iar 1000 de kg de cartofi s consumă în doar trei zile. Copiii ajută la bucătărie. Este important să ştie provenienţa alimentelor. Copiii de la orfelinat nu ştiu să gătească nici măcar ochiuri, căci acolo primeau mâncarea gata preparată.

15.20: Părintele vine câteodată să vadă dacă totul este în ordine. Acum are foarte puţin timp să mai facă asta.

15.35: „Cu primii noştri copii am petrecut foarte mult timp împreună. Mergeam la biserică şi îi luăm peste tot cu noi. Au primit toată atenţia noastră. Câteodată , părinţii biologici le acordă mai puţină atenţie propriilor copii, decât noi. Situaţia este alta acum cu ceilalţi copii pe care îi avem. Poate datorită faptului că am îmbătrânit”.

16.00: Spre deosebire de un orfelinat bun, aici copiii se simt protejaţi. Nu vor să plece din acest loc. Faptul că nu vor să aibă o altă familie înseamnă că se simt în siguranţă.

16.25: „Este mai bine decât la orfelinat. Chiar şi acum când sunt măritată, tata mă cheamă să-i vizitez, iar copii mei îi consideră bunicul lor şi îl iubesc foarte mult. Ne ajută ca oricare alt părinte, doar că are mult prea mulţi copii:

16.44: Preotul ştie că mulţi dintre ei vor vrea să ştie de unde provin.

16.48: „Aş vrea să ştiu doar d ce m-au abandonat”.

16.56: Mai devreme sau mai târziu, toţi copiii se vor întreba de ce au fost abandonaţi şi vor încerca să afle cine le sunt părinţii.

17.06: „Ea era acasă când am ajuns acolo. Am strigat-o pe nume, dar nu mi-a răspuns. Atunci am întrebat-o dacă îşi aminteşte de numele meu şi de data naşterii mele şi mi-a spus că da. I-am spus că sunt fiul ei, dar ea a negat. I-am spus: Ciudat, eu sunt. Uită-te la data naşterii mele. Dar tot repeta că nu sunt băiatul ei. Cam asta-i conversaţia pe care am avut-o. Desigur că nu m-a vrut, dar îi am pe mama şi pe tata, e tot de ce am nevoie”.

17.53: „Mama mea ştie că am locuiesc aici şi a ştiut că am fost luată la Saractash. Nu-mi pasă deloc de ea. De ce să o caut, dacă nu m-a vrut şi m-a abandonat. Am părinţi care m-au crescut şi au avut şi au grijă de mine chiar şi acum când am propria mea familie”.

18.41: Astăzi, ei se întâlnesc să petreacă sărbătorile împreună. Nu doar copiii, ci şi copiii copiilor lor.

19.06: Unii dintre adulţi au rămas să lucreze la mănăstire, alţii au plecat. Părintele Nikolai i-a lăsat să-şi urmeze singuri calea.

19.20: „Angelina, te-ai gândit ce vrei să devii? Este timpul. Nu, încă nu. Uite, Veronica ştie deja, fii sinceră”. Vreau să fiu designer sau pictoriţă de icoane. Dar tu, Vică? Nu ştiu. Dar tu, Masha? Ofiţer de poliţie”.

19.59: Copii ştiu că părintele îi ocroteşte şi că se întâmplă miracole. Cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide!

20.06: „Un om de rând ar avea multe îndoieli în privinţa construirii unei biserici fără banii necesari sau alte resurse şi nu ar face faţă situaţiei. Dar el nu s-a gândit cum va face asta, ci pur şi simplu că o va face. Nu se teme de nimic”.

20.35: Părintele Nikolai deţine o parohie fără biserică într-un oraş ortodox. Deşi nu a avut nici un copil, a devenit tatăl unei familii foarte mari.

20.50: „Din totdeauna mi-am dorit ca această casă să fie plină de copii. Acesta este visul meu. Poate că fiul meu, Nikolai să reuşească să continue ce am început eu, să adopte copii”.

21.08: „Le-a spus că voi fi succesorul lui”.

21.11: Nikolai are 11 ani. Tatăl său l-a luat adeseori în călătorii, la Moscova. Odată într-o călătorie, i-a povestit ce a păţit pe frontul din Afghanistan în 1980.

21.20: „În timpul atacului, un glonţ a penetrat crucea pe care o purta la piept, salvându-l. A fost supărat pentru că aceasta s-a rupt. A pus crucea  pe o masă şi a plecat. Dar mai târziu când s-a reîntors după o jumătate de oră, a observat că era ca nouă”.

21.55: Părintele Nikolai vrea ca aceşti copii ai săi să-şi întemeieze propriile familii, iar singurele explozii pe care le experimentează să fie focurile de artificii organizate de Crăciun.

Sursa: http://myocn.net/an-orthodox-priest-with-70-children-orphans/

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here