Nevoinţa şi lupta duhovnicească a monahilor şi creştinilor (II)

0
149
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

lupta_duhovniceascaOstaşul cel duhovnicesc al lui Hristos trebuie, de asemenea, să ia coiful mântuirii şi sabia duhului care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 17). Dumnezeiescul Părinte Efrem Şirul tâlcuieşte coiful ca fiind nădejdea veşnicelor bunătăţi, zicând: “în loc de coif, câştigaţi nădejdea bunătăţilor celor ce vor fi, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). Căci această nădejde îţi va da ţie mare mângâiere întru pătimire şi necazuri” (Ibidem). “Iar în loc de pavăză – spune în continuare Sfântul Efrem – ostaşul lui Hristos trebuie să se îngrădească cu Sfânta Cruce, pecetluindu-şi cu dânsa toate mădularele sale şi inima. Şi nu numai inima să-şi pecetluiască, ci şi gândurile, sârguindu-se ca intrarea şi ieşirea sa şi toate câte le va trece să le pecetluiască, zicând: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Căci foarte tare este arma aceasta şi nimeni din cei ce o poartă cu credinţă nu se va vătăma de ceva. Căci dacă celui ce poartă pecetea împăratului pământesc nimeni nu poate să-i facă rău, cu cât mai mult noi, care vom purta pecetea împăratului ceresc, de nimeni nu ne vom teme. Deci, monahul şi tot creştinul să folosească totdeauna această armă, căci stă împotriva săgeţilor nevăzuţilor vrăjmaşi” (Idem, p. 269).

În loc de arc, ostaşii lui Hristos trebuie să-şi întindă adesea mâinile la rugăciune, după cum este scris: Şi ai pus arc de aramă în braţele mele (Psalm 17, 37), căci rugăciunea făcută întru cunoştinţă şi din inimă este arc de aramă, precum este săgeata cea aruncată drept la ţintă de cel ce şi-a întins arcul său. Iar dacă în vremea rugăciunii vom lăsa gândurile noastre să se risipească, vom fi asemenea cu arcaşul cel orb şi neiscusit care, dacă va întinde arcul său – din cauza vederii lui slabe şi a neiscusinţei sale – aruncă săgeţile fără folos, în vânt, şi nu poate lovi pe potrivnicul său sau pe fiara care voieşte să-1 atace. Deci, atât monahul cât şi creştinul sunt datori să cunoască şi acest meşteşug al satanei, care, în vremea rugăciunii, caută să îi arunce gândurile în nemărginire şi la lucrurile cele deşarte ale veacului de acum, spre a nu-1 lăsa să se roage lui Dumnezeu.

În loc de sabie, atât monahul cât şi creştinul care se luptă pentru mântuirea lor trebuie să aibă frica de Dumnezeu, care taie pofta cea rea ca o sabie cu două tăişuri. Deci, nu se cade să ne aducem aminte de înfricoşata zi a Judecăţii, când cerurile cu sunet vor trece, stihiile, arzând, se vor strica, iar pământul şi toate cele de pe el se vor arde cu foc (II Petru 3, 10); când soarele se va întuneca şi luna nu îşi va da lumina sa şi stelele vor cădea din cer (Matei 24, 29); când se va arăta Fiul Omului, venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Atunci, odată cu apariţia mulţimilor nenumărate de îngeri, se va auzi glasul trâmbiţelor, iar înaintea Lui focul va alerga ca să ardă lumea, când vor fi cutremure înfricoşate şi trăsnete care niciodată nu s-au mai făcut, încât şi “puterile cerului se vor zgudui” (Matei 24, 29).

În loc de trâmbiţă, ostaşii duhovniceşti, care sunt monahii şi creştinii, se cade să aibă dumnezeieştile Scripturi, fiindcă precum trâmbiţa, răsunând, adună pe ostaşi, tot astfel şi dumnezeieştile Scripturi, strigând către noi, adună gândurile noastre, căci ele sunt ca nişte ostaşi care bat război împotriva vrăjmaşilor împăratului (Psalm 20, 7-8). Precum trâmbiţa, răsunând în vreme de război, deşteaptă curajul vitejilor spre luptă împotriva potrivnicilor, tot astfel şi dumnezeieştile Scripturi deşteaptă râvna luptătorilor duhovniceşti pentru lupta cea bună împotriva patimilor şi pentru nevoinţa şi lucrarea faptelor bune. Pentru aceasta, ni se cade totdeauna să ne trezim cu întemeiere şi cu multă sârguinţă să ne lipim de citirea Sfintelor şi dumnezeieştilor Scripturi, care ne deşteaptă şi ne învaţă cum să ne luptăm pentru a scăpa de patimi şi de cursele vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Citirea dumnezeieştilor Scripturi are darul de a ne aduna mintea care mereu se risipeşte şi rătăceşte la cele deşarte şi nefolositoare. De aceea a zis şi dumnezeiescul Părinte Isaac Şirul: “în vremea în care mintea ta este risipită, să petreci mai mult în citire decât în rugăciune” şi: “Cinsteşte citirea, de este cu putinţă, mai mult decât privegherea, că aceasta se face izvor al rugăciunii curate” (Cuv. 34, p. 174). Dumnezeiescul Părinte Efrem Şirul spune că, pe lângă alte bunătăţi, citirea dumnezeieştilor Scripturi ne învaţă şi cunoştinţa de Dumnezeu, după mărturia proorocului David: înţelepţiţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu (Psalm 45, 10).

Ni se cuvine deci, fraţilor, să zăbovim mult în citirea dumnezeieştilor Scripturi şi în rugăciuni, căci de câte ori vom vorbi cu Dumnezeu prin ele, de atâtea ori ni se sfinţeşte sufletul şi duhul. Trebuie să luăm aminte, când citim, să nu ne împiedice vrăjmaşul, aducând asupra noastră trândăvie sau ispitindu-ne şi zicând către noi: “Fă întâi cutare şi cutare lucru şi după aceea vei citi!”. Să facem asemenea cerbilor însetaţi care aleargă la izvoarele apelor (Psalm 41, 1), adăpându-ne din izvoarele cele duhovniceşti ale Sfintelor Scripturi şi din ele să ne răcorim limbile, minţile, inimile şi sufletele noastre cele arse de văpaia patimilor şi care însetează de “Dumnezeul cel tare şi viu” (Psalm 41,2). Când citim, să nu ne mulţumim numai să trecem filele cărţii, ci să cugetăm la cele citite şi să ascundem în inimi cuvintele lui Dumnezeu din Scriptură, ca prin ele să ne păzim a-I greşi, după mărturia ce zice: Intru inima mea am ascuns cuvin­tele Tale, ca să nu greşesc Ţie (Psalm 118, 11). De asemenea, să nu uităm că prin citirea Sfintelor Scripturi şi prin împlinirea cuvintelor lui Dumnezeu putem să ne îndreptăm viaţa pe calea poruncilor Lui, după cum scrie în Psalmi: Prin ce-şi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale (Psalm 118, 9).

Fraţii mei, monahi şi.creştini, care vă luptaţi pentru mântuirea sufletelor voastre, este bine să cunoaştem că pe lângă armele duhovniceşti arătate până aici, mai avem nevoie şi de alte patru asemenea arme.

Prima armă este să nu ne încredem în noi înşine, niciodată, căci Scriptura zice: Blestemat este omul care se încrede în om şi care se reazeamă pe braţele trupului său (Ieremia 17, 5). Sfântul Vasile, prin rezemarea de braţele noastre, înţelege “să nu ne încredem niciodată în noi înşine” (Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, cap. 2). Sfântul Prooroc Isaia ameninţă pe cei ce se încred în priceperea lor, zicând: Vai de cei ce se socotesc înţelepţi în ochii lor (Isaia 5, 21). Sfântul Apostol Pavel învaţă în chip asemănător: Nu vă socotiţi înţelepţi (Romani 12, 16), iar înţeleptul Solomon zice: Nu vă socotiţi că sunteţi ceva (Pilde 3, 7).

Deci, primul lucru necesar în lupta războiului nevăzut este de a ne cunoaşte neputinţa şi nimicnicia, căci “cel ce se socoteşte pe sine nimic – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – acela se cunoaşte mai bine decât toţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin zice: Nimic nu este mai bine decât a-şi cunoaşte omul neputinţa sa (Filocalia, voi. 5, p. 611).

A doua armă duhovnicească, de mare folos în războiul nevăzut, este nădejdea şi încrederea numai în Dumnezeu (Pilde 3, 5). Să avem, deci, încredere numai în Dumnezeu şi să strigăm totdeauna către El: Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele (Psalm 37, 21). Această încredere desăvârşită a noastră numai în Dumnezeu se bazează pe patru motive bine întemeiate şi anume:

–    ne încredem într-un Dumnezeu, Care, fiind Atotputernic, ne poate da tot ce ştie că ne este de folos şi ne poate ajuta oricând şi oriunde;

–        ne încredem într-un Dumnezeu Preaînţelept, Care are ştiinţă nemăsurată (Psalm 140, 5), căci El cunoaşte – fie chiar şi cele mai înalte desăvârşiri – şi, prin urmare, ştie ce ne este de folos;

–    ne încredem într-un Dumnezeu nemăsurat de bun având o dragoste negrăită şi fiind întotdeauna gata să ne ajute; •

–    oricine nădăjduieşte în Dumnezeu, nu se ruşinează (Psalm 21, 5; Romani 5, 5; Filipeni 1, 20), are mântuire de la Domnul şi nu greşeşţe, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul (Psalm 33, 22).

A treia armă duhovnicească este răbdarea, de care avem multă nevoie în lupta noastră, după cum zice în Scriptură: In lupta aceasta grea şi mare aveţi trebuinţă de răbdare (Evrei 10, 36; Iacov 1, 4; 5, 8).

Ultima armă duhovnicească este rugăciunea neîncetată (I Tesaloniceni 5, 17).

Dar fiindcă lupta ce o ducem împotriva trupului (Romani 7, 24-25; Galateni 5, 24); a lumii (Romani 8, 27; I Ioan 4, 4; 5, 5); a diavolului (Romani 16, 20; I Ioan 2, 13-14; Apocalipsa 2, 1) şi a morţii (Isaia 26, 19; I Corinteni 15, 54-55) este o luptă nevăzută şi interioară, este bine să ştim de care virtuţi avem nevoie pentru paza cea dinăuntru. Dumnezeiescul Părinte şi marele dascăl al trezviei, Sfântul Isihie Sinaitul, spune despre aceasta: “Cel ce se luptă înăuntru trebuie să aibă permanent: smerenie, atenţie deplină, împotrivire şi rugăciune. Smerenie – fiindcă se luptă cu dracii cei mândri, potrivnici smereniei şi pentru ca să aibă în mâna inimii ajutorul lui Hristos, pentru că Hristos urăşte pe cei mândri. Atenţie – ca să-şi facă inima pururea fară nici un gând, chiar bun dacă ar părea. împotrivire – pentru că atunci când va cunoaşte cu agerime pe cel ce vine, îndată să se opună cu mânie celui viclean. Şi voi răspunde – zice – celor ce mă ocărăsc (Psalm 118, 42); Oare nu lui Dumnezeu se va supune sufletul meu? (Psalm 61, 1). Rugăciune – ca, îndată după împotrivire, să strige către Hristos, într-un suspin negrăit, şi, atunci, cel ce se luptă va vedea pe vrăjmaş risipindu-se prin numele cel sfânt al lui Hristos, ca praful de vânt sau ca fumul ce se mistuie, împreună cu nălucirile lui”. Iar în continuare, zice despre rugăciune: “Cel ce nu are rugăciune curată, fară gânduri, nu are armă pentru luptă. Iar rugăciune numesc pe aceea care se lucrează necontenit în adâncurile sufletului ca, prin chemarea lui Iisus, vrăjmaşul ce se luptă în ascuns să fie biciuit şi ars” (Filocalia, voi. 1, cap. 4, 20 şi 21, p. 46).

 Iubiţi fraţi, monahi şi creştini,

 Aceste arme arătate mai sus, de care avem nevoie cu toţii până la ulti­ma suflare, nu sunt arme trupeşti, materiale, ci sunt arme duhovniceşti şi nevăzute, “puternice înaintea lui Dumnezeu ca să dărâme întăriturile vrăjmaşului” (II Corinteni 10, 3-4). Ele se mai numesc şi “armele luminii”, fiindcă prin ele dobândim lumina cea duhovnicească a Duhului Sfânt, iar prin folosirea neîncetată a lor ne mântuim şi ne facem părtaşi luminii celei neînse­rate din veacul viitor.

Fraţii mei, în încheierea acestui cuvânt, pe toţi vă rog, cu toată smere­nia, să nu mă uitaţi pe mine cel păcătos şi neiscusit în războiul nevăzut al minţii, ca prin sfintele voastre rugăciuni să mă trezesc şi eu cândva din somnul nesimţirii mele şi să vin în urma voastră – a celor care vă luptaţi pentru a lua cununa vieţii veşnice – prin mila Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos şi prin mijlocirea rugăciunilor Prea Sfintei şi Preacuratei Maicii Sale. AMIN!

Urcuş spre înviere, Arhimandrit Cleopa Ilie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here