Povestiri nostime cu tâlc despre rugăciune

0
99

Continuare de aici.

Povestiri nostime cu tâlc despre rugăciune

Împăratul mogul Akbar vâna odată prin pădure. Când a sosit vremea rugăciunii de seară, el a descălecat, şi-a întins pe pământ mantaua şi a îngenuncheat pentru ca să se roage, aşa cum fac musulmanii devotaţi pretutindeni în lume.
Chiar în acel moment s-a întâmplat să apară o ţărancă, speriată că bărbatul ei a dispărut dimineaţa de acasă şi nu s-a mai întors. Extrem de agitată, ea nu l-a observat pe împărat, aşa că s-a împiedicat de el. Fără nici cel mai mic cuvânt de scuză, ea s-a ridicat în picioare şi a continuat să alerge prin pădure.

Akbar a fost foarte indispus de această întrerupere, dar fiind un bun musulman, a respectat legea tăcerii în timpul namaaz-ului.

Chiar când îşi termina rugăciunea, femeia s-a întors, de data aceasta fericită, căci îşi găsise bărbatul.
Văzându-l pe împărat şi întreaga sa suită, ea s-a înspăimântat. Akbar nu şi-a mai putut înfrâna furia şi a strigat la ea:
– Explică-ţi comportamentul lipsit de respect, sau vei fi pedepsită!

Dintr-o dată, teama a dispărut din privirea femeii.

Ea l-a privit în ochi pe împărat şi i-a spus:
– Măria ta, am fost atât de absorbită de gândurile mele încât nici nu te-am observat. Dacă nu mi-ai fi spus, nici acum nu mi-aş fi dat seama că m-am împiedicat de Măria ta. Cum se face atunci că m-ai observat în timpul namaaz-ului, când ar fi trebuit să fii absorbit în Cel Unic, care este infinit mai important decât bărbatul meu pentru mine?
Împăratul a fost redus la tăcere, iar mai târziu le-a mărturisit celor apropiaţi că o ţărancă, ce nu era nici Mullah, nici erudită, l-a învăţat adevărata semnificaţie a rugăciunii.

***

Într-o zi, Maestrul se ruga. Discipolii au venit la el şi i-au spus:

– Învăţătorule, învaţă-ne să ne rugăm. Iată cum i-a învăţat el…
Odată, doi bărbaţi se plimbau pe câmp, când au văzut un taur furios îndreptându-se către ei. Instantaneu, cei doi au rupt-o la fugă către cel mai apropiat gard, cu taurul pe urmele lor. Foarte curând, cei doi şi-au dat seama că nu au șanse de scăpare, așa că unul a strigat către celălalt:
– Până aici ne-a fost! Nimic nu ne mai poate salva. Spune repede o rugăciune.
Celălalt i-a strigat peste umăr:
– Nu m-am rugat în viaţa mea, aşa că nu ştiu ce să spun.
– Nu contează. Taurul este pe punctul să ne ajungă din urmă, aşa că spune orice rugăciune.

– Bine. Am să spun rugăciunea pe care îmi amintesc că o spunea tata înainte de masă: Doamne, îţi suntem recunoscători pentru ceea ce vom primi.

Nimeni nu este mai sfânt decât cel care a descoperit acceptarea deplină a tot ceea ce există.
În acest joc de cărţi numit viaţă, noi nu putem juca decât cărţl1e pe care le-am primit, ţinând cont şi de talentul nostru la joc.
Cei care insistă să primească o altă mână de cărţi sunt cei predispuşi către un eşec sigur.
Nimeni nu ne întreabă dacă dorim să jucăm.
Această opţiune nu ne aparţine. De jucat, trebuie să jucăm oricum. Singura opţiune pe care o avem este legată de felul în care vom juca aceste cărţi.

***

Un rabin şi-a întrebat odată elevul ce anume îl supără.

– Sărăcia, i-a răspuns acesta. Sunt atât de sărac încât de-abia reuşesc să studiez şi să mă rog.
– În vremurile pe care le trăim, i-a spus rabinul, cea mai bună rugăciune şi cel mai bun studiu constau în acceptarea vieţii exact aşa cum este ea.
***

Într-o zi extrem de friguroasă, rabinul şi discipolii săi stăteau adunaţi în jurul unui foc. Citând din învăţăturile Maestrului său, unul din discipoli a spus:
– Într-o zi friguroasă ca asta, ştiu exact ce este de făcut!
– Ce? l-au întrebat ceilalţi.

– Să ne încălzim unii pe ceilalţi.

Şi dacă nici acest lucru nu este posibil, ştiu foarte bine ce trebuie să facem.
– Ce?

– Să îngheţăm.

Realitatea prezentă nu poate fi cu adevărat respinsă sau acceptată.
Să fugi de ea înseamnă să fugi de picioarele tale.
Să o accepţi înseamnă să încerci să îţi săruţi propriile buze.
Tot ce trebuie să faci este să priveşti, să înţelegi şi să fii împăcat.

***
Misticul musulman Farid a fost rugat de săteni să meargă în audienţă la împăratul Akbar şi să-i solicite anumite privilegii pentru satul lor. Farid s-a dus la curte şi l-a găsit pe Akbar tocmai când se ruga. Când împăratul a terminat, Farid l-a întrebat:

– Ce fel de rugăciune i-ai adresat Atotputemicului?

– M-am rugat să-mi dăruiască succes, bogăţie şi viaţă lungă.
Farid i-a întors pe loc spatele împăratului şi a plecat murmurând:
– Am venit să-l văd pe împărat, dar am găsit un cerşetor, la fel ca toţi ceilalţi!
***

A fost odată o femeie plină de devoţiune şi de iubire faţă de Dumnezeu.

În fiecare dimineaţă ea se ducea la biserică. Pe drum, copiii o strigau, râzând de ea, cerşetorii o acostau, dar ea era atât de scufundată în adoraţia ei că nu observa nimic din toate acestea.
Într-o zi, ea s-a dus ca de obicei la biserică şi a ajuns tocmai când începea slujba. A împins poarta, dar aceasta a refuzat să se deschidă. A împins mai tare, dar a descoperit că poarta era blocată.
Disperată la gândul că va pierde slujba pentru prima oară în mulţi ani de zile şi neştiind ce să facă, ea a privit către cer. Abia atunci a observat un bilet ce atârna de poartă, pe care scria:
“Sunt plecat prin împrejurimi!”
***

A fost odată un sfânt despre care se spunea că de fiecare dată când pleca de acasă ca să-şi împlinească îndatoririle religioase, spunea: “Şi acum, Doamne, la revedere! Am plecat la biserică”.

***

Într-o zi, un călugăr se plimba prin împrejurimile mânăstirii, când a auzit o pasăre cântând.
Vrăjit, a continuat să o asculte. I se părea că nu mai auzise niciodată o pasăre cântând.
Când ciripitul păsării a încetat, el s-a întors la mânăstire şi a constatat, spre uimirea lui, că ceilalţi îl priveau ca pe un străin. Nici el nu-i mai recunoştea.

Abia după câteva zile şi-au dat cu toţii seama cine era. Se pare că omul nostru se întorsese la mânăstire după câteva secole. Întrucât a ascultat cu toată fiinţa lui, timpul s-a oprit pentru el şi călugărul a trecut în eternitate.

Rugăciunea devine perfectă numai atunci când timpul dispare.
Senzaţia de a fi în afara timpului nu apare decât prin claritatea percepţiei
Percepţia nu devine clară decât când scapă de prejudecăţi şi iese în afara conceptelor de câştig şi de pierdere.

Atunci se produce miracolul, iar inima se umple de uimire.

***
Când Maestrul l-a invitat pe Guvernator să practice meditaţia, iar acesta i-a răspuns că este prea ocupat, Maestrul i-a spus:
– Îmi aminteşti de un om care merge prin junglă legat la ochi şi prea ocupat ca să şi-i elibereze.
Când Guvernatorul a invocat lipsa de timp, Maestrul i-a spus:
– Este o greşeală să crezi că meditaţia nu poate fi practicată din lipsă de timp. Adevărata cauză este agitaţia minţii.

***

A fost odată ca niciodată o pădure în care ziua cântau păsările, iar noaptea insectele. Copacii erau plini de flori şi toate creaturile pădurii zburdau, savurându-şi libertatea.

Toţi cei care intrau în această pădure erau conduşi la Singurătate, care era căminul lui Dumnezeu, cel care locuieşte în tăcerea şi în frumuseţea Naturii.
A venit apoi Era Inconştienţei, iar oamenii şi-au construit clădiri înalte de sute de metri, distrugând apele, pădurile şi munţii într-o singură lună. Templele erau construite din lemnul pădurilor şi din pietrele care susţineau solul acestora. Turle şi minarete se ridicau falnice spre cer, iar aerul s-a umplut de sunetele clopotelor, de imnuri de slavă şi rugăciuni. Dar Dumnezeu s-a trezit fără casă…

Dumnezeu ascunde lucrurile punându-le în faţa ochilor noştri.

Stai! Ascultă ciripitul păsărilor,
Şuierul vântului prin copaci,
Sunetul valun1or oceanului
Priveşte copacii, o frunză care cade, o floare
Ca şi cum le-ai vedea pentru prima dată.
Ai putea stabili astfel, subit,
Contactul cu Realitatea,
Cu acel Paradis
Din care am căzut cu toţii
în copilăria noastră,
Alungaţi de propria noastră Cunoaştere.
Saraha, misticul indian, a spus:

“Cunoaşte savoarea lipsei de Cunoaştere”

Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, de Anthony de Mello

V-ar putea interesa și aceste povestioare cu tâlc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here