Povestiri nostime cu tâlc despre luciditate (III)

0
108

Povestiri nostime cu tâlc despre luciditate.

Un nevoiaş a intrat în biroul unui om bogat şi i-a cerut ceva de pomană. Omul şi-a sunat secretara şi i-a spus:
– Îl veţi pe acest om nevoiaş? Priveşte cum îi ies degetele de la picioare prin pantofi, cât de rupţi îi sunt pantalonii şi cât de peticită îi este haina. Sunt convins că bietul om nu s-a mai bărbierit, nu a făcut un duş şi nu a mâncat nimic de câteva zile. Mi se rupe inima când văd oameni atât de nenorociţi. De aceea, DĂ-L IMEDIAT AFARĂ, SĂ NU-L MAI VĂD ÎN FAŢA OCHILOR!

Un om care în loc de mâini şi picioare avea doar nişte cioturi cerşea la marginea drumului.

Prima oară când l-am văzut m-am simţit zguduit, aşa că i-am dat ceva de pomană. A doua oară i-am dat ceva mai puţin. A treia oară l-am dat cu sânge rece pe mâna poliţiei, căci cerşea într-un loc public şi ofensa privirea cetăţenilor.

***
Guru-ul medita în peştera sa din Himalaya.

Când a deschis ochii, a văzut cu uimire că avea un vizitator: abatele unei mânăstiri cunoscute.
– Ce cauţi? l-a întrebat guru-ul.
Abatele i-a relatat trista sa poveste. A fost o vreme când mânăstirea lui era faimoasă în tot Occidentul. Chiliile ei erau pline de tineri aspiranţi şi biserica răsuna de imnurile călugărilor. Asupra mânăstirii s-au abătut însă vremuri grele. Oamenii nu mai simţeau nevoia să-şi hrănească spiritul, tinerii aspiranţi erau din ce în ce mai puţini, iar biserica devenise tăcută. Nu mai rămăseseră decât câţiva călugări, care îşi făceau datoria cu inimile grele.

Iată deci ce dorea să afle abatele:

– Crezi că toate acestea se datorează păcatelor noastre?
– Da, i-a răspuns guru-ul, şi îndeosebi păcatului ignoranţei.
– Ce fel de păcat este acesta?
– Unul dintre voi este Mesia deghizat, iar voi ignoraţi acest lucru.
După care guru-ul şi-a închis din nou ochii şi s-a întors la meditaţia lui.
Pe tot drumul de înapoiere, inima abatelui a bătut cu repeziciune la gândul că Mesia însuşi se întorsese pe pământ şi se afla chiar în mânăstirea lui.

Oare cum de nu-l recunoscuse? Şi cine putea fi el?

Să fi fost fratele bucătar? Fratele sacristan? Fratele trezorier? Fratele prior? Nu, cu siguranţă nu el; avea prea multe defecte… Da, dar guru-ul a spus că era deghizat. Oare reprezentau acele defecte doar o deghizare? Dacă stăm să ne gândim, toţi cei din mânăstire aveau defecte. Iar unul dintre ei era Mesia!
Întors la mânăstire, el i-a adunat pe călugări şi le-a spus ce a descoperit. S-au uitat unii la alţii, neîncrezători. Mesia, aici? Incredibil! Da, dar era deghizat. Deci nu era exclus…

Să fi fost cutare? Sau poate altcineva? Sau poate…

Un lucru era sigur: dacă Mesia era deghizat, era puţin probabil că îl vor putea recunoaşte. De aceea, şi-au propus să îi trateze pe toţi cu acelaşi respect şi cu aceeaşi consideraţie. „Nu ştii niciodată, se gândeau ei când vorbeau cu altcineva, poate el este alesul”.
Nu-i de mirare că atmosfera din mânăstire s-a schimbat rapid, devenind plină de bucurie. În curând, sute de aspiranţi au cerut să fie admişi în Ordin, iar biserica s-a umplut din nou de imnuri şi cântece de slavă. Călugării străluceau, căci spiritul Iubirii coborâse asupra lor.

La ce îţi folosesc ochii dacă inima îţi este oarbă?

***
Un deţinut a trăit ani de zile în carceră. Nu a văzut şi nu a vorbit cu nimeni, iar mesele i-au fost servite printr-o deschizătură în zid.
Într-o zi, în celula lui a intrat o furnică. Omul s-a uitat fascinat la ea, a luat-o în palmă pentru a o observa mai bine, i-a dat o firimitură de pâine, iar noaptea a obişnuit-o să se culce în farfuria lui de tablă.
S-a gândit atunci că i-au trebuit zece ani de carceră ca să îşi deschidă ochii şi să-şi dea seama cât de drăgălaşă poate fi o furnică.

Când un prieten l-a vizitat pe pictorul spaniol El Greco într-o frumoasă după-amiază de primăvară, l-a găsit pe acesta stând în camera lui cu perdelele trase.

– Hai la soare, i-a spus el.
– Nu acum, i-a răspuns El Greco. Lumina lui ar perturba lumina care străluceşte în mine.
***
Un rabin bătrân a orbit, aşa că nu mai putea citi sau privi feţele celor care veneau să-l viziteze.
Un vindecător prin credinţă i-a spus:
– Lasă-te în grija mea şi te voi vindeca de orbire.
– Nu este nevoie, i-a răspuns rabinul. Pot vedea încă tot ceea ce îmi este necesar.
Nu toţi cei ai căror ochi sunt închişi sunt adormiţi.
Şi nu toţi cei care îşi ţin ochii deschişi pot vedea.

 

Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, de Anthony de Mello

V-ar putea interesa și aceste povestioare cu tâlc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here