Povestiri cu tâlc

0
134

Există o legendă care spune că, înainte să-şi conducă poporul către Ţara Făgăduinţei, Moise a fost adeptul unui mare maestru, care l-a pregătit să devină profet. Prima disciplină pe care i-a impus-o maestrul a fost aceea a tăcerii.

Într-o zi, cei doi se plimbau într-o regiune rurală. Moise era atât de copleşit de frumuseţea naturii încât a tras concluzia că este foarte uşor să păstrezi tăcerea. Când s-au întors pe malul râului, el a văzut însă un copil aflat pe punctul de a se îneca lângă malul opus şi pe sărmana sa mamă strigând după ajutor.

În faţa unei asemenea privelişti terifiante, Moise nu a mai putut păstra tăcerea.

– Maestre, a spus el, nu poţi face ceva pentru a-l salva pe acel copil?

– Tăcere!, l-a admonestat cu severitate maestrul.

De aceea, Moise şi-a ţinut respiraţia, nemaiîndrăznind să spună nimic. În sinea sa se simţea însă foarte tulburat, gândindu-se: „Oare acest maestru este complet lipsit de inimă? Sau este incapabil să îi ajute pe cei aflaţi în nevoie?”.

 Îi era de-a dreptul frică să se gândească la astfel de lucruri, dar nu se putea împiedica. Continuând să se plimbe, cei doi au ajuns pe malul mării, unde au văzut o barcă scufundându-se în larg, cu tot cu echipaj.

– Maestre, priveşte!, a strigat Moise. Barca aceea se scufundă!

Maestrul l-a admonestat din nou, obligându-l să îşi respecte jurământul tăcerii, aşa că Moise nu a mai îndrăznit să scoată niciun cuvânt. Dar, în sinea sa, era cât se poate de tulburat. De aceea, când a ajuns acasă, a început să se roage la Dumnezeu, cerându-i să fie un arbitru neutru. Dumnezeu i-a răspuns:

– Maestrul tău a avut dreptate. Copilul care s-a înecat ar fi avut menirea de a provoca un război între două popoare, în care ar fi murit sute de mii de oameni. Dezastrul nu a putut fi evitat decât prin moartea lui. În ceea ce priveşte scufundarea bărcii, trebuie să ştii că aceasta era condusă de nişte piraţi care plănuiau un asediu împotriva oraşului, în timpul căruia ar fi incendiat multe case şi ar fi masacrat foarte mulţi oameni inocenţi.

Serviciul nu devine o virtute decât dacă este însoţit de înţelepciune.

*                      *

*

A fost odată ca niciodată un han numit „Steaua argintie”. Hangiul făcea tot ce îi stătea în puteri pentru a atrage clienţi, având grijă să le asigure acestora un confort cât mai deplin, servicii cordiale şi preţuri rezonabile. Din păcate, nu prea avea succes. În disperare de cauză, el a consultat un înţelept. După ce a ascultat în tăcere plângerea hangiului, înţeleptul i-a spus:

– Este cât se poate de simplu: tot ce trebuie să faci este să schimbi numele hanului.

– Imposibil, i-a răspuns hangiul. Este cunoscut de generaţii drept „Steaua argintie” şi nu cred că există om în toată ţara care să nu fi auzit de el.

– Ascultă sfatul meu, i-a spus înţeleptul pe un ton ferm. Schimbă-i numele în „La cele cinci clopote” şi atârnă în faţa hanului şase clopote.

– Şase clopote? Dar este absurd! La ce mi-ar folosi acest lucru?

– Încearcă şi vei vedea, i-a răspuns înţeleptul cu un zâmbet pe faţă.

Fără să mai stea pe gânduri, hangiul a făcut cum i s-a spus. Încă de a doua zi, hanul lui s-a umplut de călători. Practic, fiecare om care trecea prin faţa clădirii intra înăuntru ca să îi atragă hangiului atenţia că a atârnat din greşeală un clopot în plus, fiind convins că nimeni altcineva până la el nu a observat acest lucru. Odată intraţi, oamenii erau impresionaţi de cordialitatea hangiului şi de serviciile impecabile, aşa că rămâneau până a doua zi, ca să se odihnească. În acest fel, hangiul nostru a reuşit să se îmbogăţească, împlinindu-şi astfel visul pe care îl nutri se atâta vreme.

De puţine lucruri se bucură mai mult egoul aşa cum se bucură de corectarea greşelilor altor oameni.

 

 

Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, scris de Anthony de Mello

 

V-ar mai putea interesa şi aceste povestiri