Povestiri cu tâlc – rugăciunea

0
50

Povestiri cu tâlc – rugăciunea.

Într-o noapte, pe când se ruga, fratele Bruno a fost tulburat de orăcăitul unui broscoi. Încercările lui de a ignora sunetele dizgraţioase s-au dovedit inutile, aşa că, exasperat, a sfârşit prin a striga pe fereastră:
– Tăcere! Îmi fac rugăciunile!
Fratele Bruno era un sfânt, aşa că porunca lui a fost imediat ascultată. Toate creaturile vii din preajmă au tăcut, pentru ca sfântul să se poată ruga în pace.

În mintea lui Bruno a apărut însă o îndoială, care i s-a părut chiar mai tulburătoare:

– Dacă Dumnezeu ascultă cu aceeaşi plăcere orăcăitul broaştei ca şi psalmii tăi?

– Ce plăcere i-ar putea face lui Dumnezeu orăcăitul unei broaşte? nu s-a lăsat mai prejos Bruno.
Dar vocea interioară a insistat:
– De ce crezi că a inventat Dumnezeu sunetul?
Bruno nu ştia, aşa că s-a decis să afle de ce. El a ieşit la fereastră şi a strigat:
– Cântă!
Orăcăitul broscoiului s-a auzit imediat, însoţit cu veselie de toate broaştele din vecinătate. Bruno a ascultat cu atenţie zgomotele şi şi-a dat seama că dacă nu le mai opune rezistenţă, ele nu mai sunt supărătoare, ci dimpotrivă, îmbogăţesc tăcerea nopţii.

Odată cu această descoperire, inima lui Bruno a intrat în armonie cu universul şi pentru prima oară în viaţă, el a înţeles ce înseamnă să te rogi cu adevărat.

***
O povestire hasidică

Evreii dintr-un mic orăşel din Rusia aşteptau cu nerăbdare sosirea unui mare rabin. Era un eveniment extraordinar, aşa că şi-au pregătit multă vreme întrebările pe care urmau să i le pună omului sfânt.
Când acesta a sosit în sfârşit şi a fost întâmpinat de mulţime în sala din primăria oraşului, se putea simţi în aer tensiunea, căci toţi erau pregătiţi să asculte răspunsurile la întrebările lor. La început, rabinul nu a spus nimic; doar a privit în ochii lor şi a mormăit o incantaţie. Foarte curând, toată lumea a început să mormăie odată cu el. În continuare, el a început să cânte, iar mulţimea a cântat alături de el. Apoi, rabinul a început să se legene şi să danseze cu paşi solemni.

Întreaga congregaţie i-a urmat paşii.

În scurt timp, oamenii erau atât de absorbiţi de mişcări încât au uitat de orice altceva. În acest fel, fiecare persoană din mulţime a cunoscut Unitatea, fiind vindecată de diviziunea interioară care ne împiedică să cunoaştem Adevărul.
A trecut o oră până când dansul s-a mai potolit.
Eliberaţi de tensiuni, cei prezenţi s-au aşezat şi o stare de pace s-a aşternut peste ei. Apoi, rabinul le-a adresat singurele cuvinte pe care le-a rostit în acea seară:

– Cred că am răspuns la toate întrebările voastre.

Un derviş a fost întrebat de ce îl adoră pe Dumnezeu prin dans. lată ce a răspuns el:

– Deoarece a-L adora pe Dumnezeu înseamnă a muri faţă de sine. Dansul ucide egoul. Când egoul moare, toate problemele mor odată cu el Când egoul nu mai este, rămâne Iubirea. Rămâne Dumnezeu.

***

După mulţi ani de muncă, un inventator a descoperit arta de a face foc.

El şi-a luat uneltele şi a plecat în regiunile nordice, acoperite cu zăpezi veşnice, unde a iniţiat un trib în arta de a face foc şi în avantajele ei. Oamenii au fost atât de absorbiţi de această noutate încât au uitat să-i mai mulţumească inventatorului, care într-o bună zi s-a făcut nevăzut. Fiind unul din acei oameni puţini la număr înzestraţi cu harul modestiei, el nu dorea să rămână în amintirea acelui popor sau să fie respectat de el. Singurul lucru pe care îl dorea era satisfacţia de a şti că cineva a beneficiat de descoperirea sa.

Următorul trib la care s-a dus era la fel de dornic să înveţe ca şi primul, dar preoţii locali, văzând influenţa pe care străinul o avea asupra oamenilor, au dispus asasinarea lui.

Pentru a nu fi bănuiţi de crimă, ei au instalat un portret al Marelui Inventator chiar în altarul templului şi au conceput o liturghie specială pentru el, pentru ca toată lumea să se închine lui şi pentru ca numele său să nu fie uitat niciodată. Au decretat că noua liturghie se va ţine întotdeauna şi că ea nu va fi modificată niciodată. Uneltele pentru obţinerea focului au fost instalate într-o cutie, iar preoţii au afirmat că toţi cei care îşi vor pune mâinile deasupra lor cu o mare credinţă se vor vindeca.

Marele Preot însuşi şi-a asumat sarcina de a scrie o carte despre Viaţa Inventatorului.

Aceasta a devenit Cartea Sacră a tribului, în care se vorbea de bunătatea şi de iubirea lui ca de un exemplu care ar trebui urmat de toată lumea, în care viaţa îi era elogiată, iar natura lui era decretată supraumană. Preoţii au avut grijă ca noua Biblie să treacă din mâinile unei generaţii către generaţiile următoare, interpretând cu autoritate semnificaţia cuvintelor scrise în ea, respectiv a vieţii sfinte a Marelui Inventator şi a morţii sale. Cei care deviau de la această doctrină erau pedepsiţi cu moartea sau excomunicaţi. Prinşi în capcana acestor sarcini religioase, oamenii au uitat cu desăvârşire cum trebuie făcut focul.

***

Din Vieţile Părinţilor care au trăit în Deşert:

Abatele Lot a venit la Abatele Iosif şi i-a spus:
– Frate, după slabele mele capacităţi, eu îmi respect micile reguli pe care mi le-am asumat şi micul meu post, rugăciunea, meditaţia, tăcerea contemplativă.
Atât cât pot, îmi curăţ mintea şi inima de gânduri rele. Ce altceva aş mai putea face?
Bătrânul l-a privit şi s-a ridicat în picioare. Şi-a întins mâinile către cer şi şi-a desfăcut degetele, care au devenit ca nişte limbi de foc:
– Asta mai poţi face: să te transformi în întregime în foc.

***

Un cârpaci a venit la Rabi Issac din Ger şi i-a spus:

– Spune-mi ce pot face în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Clienţii mei sunt oameni săraci, care nu au decât o singură pereche de pantofi. Îmi aduc pantofii seara târziu şi sunt nevoit să lucrez toată noaptea ca să îi repar.
Dimineaţa, încă mai am de lucru dacă doresc ca oamenii să poată pleca la lucru cu pantofii în picioare. Deci, întrebarea mea este: ce pot face în legătură cu rugăciunea de dimineaţă?

– Ce ai făcut până acum? l-a întrebat rabinul.

– Sunt zile în care îmi fac foarte rapid rugăciunea după care mă grăbesc să mă întorc la munca mea, dar mă simt un păcătos. Alteori, renunţ pur şi simplu la rugăciune, dar şi atunci mă simt un păcătos. Ori de câte ori îmi ridic ciocanul ca să bat cuiele în pantofi, îmi aud inima oftând: “Cât de nefericit sunt, căci nu-mi pot face rugăciunea de dimineaţă”.
Rabinul i-a răspuns:
– Dacă eu aş fi Dumnezeu, aş preţui acest oftat mai mult decât rugăciunea de dimineaţă.

***

O povestire hasidică:

Într-o seară târziu, un ţăran sărman se întorcea de la piaţă, când s-a trezit că nu are cartea de rugăciuni la el.
Căruţa i se împotmolise în noroi, şi bietul om se temea că va trebui să-şi petreacă noaptea în pădure fără ca el să-şi poată rosti rugăciunile.
De aceea, el s-a rugat astfel:
– Doamne, am făcut o mare prostie. Dimineaţa am venit de acasă fără cartea de rugăciuni la mine, iar memoria mea este atât de slabă încât nu pot să-mi amintesc nici măcar o singură rugăciune fără ajutorul ei. De aceea, iată ce am să fac: am să recit tot alfabetul de cinci ori, foarte lent, iar tu, care cunoşti toate rugăciunile, vei putea să uneşti literele în cuvintele pe care nu mi le amintesc.

Auzind aceasta, Domnul le-a spus îngerilor săi:

– Dintre toate rugăciunile pe care le-am auzit astăzi, aceasta a fost cu siguranţă cea mai bună, căci a venit dintr-o inimă curată şi sinceră.

***

Fragment din volumul Rugăciunea broaştei, de Anthony de Mello

V-ar putea interesa şi aceste povestioare cu tâlc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here