Povestire foarte folositoare

0
107

athos 2În părţile Palestinei era un cuvios care locuia într-o colibă împreună cu trei ucenici, unde aveau şi o biserică, în care îşi făcea pravila şi Sfânta Liturghie, căci cuviosul avea şi darul preoţiei. Acest cuvios era blând cu firea şi se purta cu ucenicii foarte cu blândeţe. Iar ei, văzându-1 pe el aşa, că este îngăduitor şi le trece cu vederea multe neorânduieli pe care le făceau, nu se temeau de el. Şi din pricina aceasta au deprins obicei rău, de se certau între ei pentru orice lucru de nimic.

Stareţul, văzându-i aşa, îi certa, însă nu cu asprime, ci cu blândeţe, precum făcea şi Eli preotul, cu fiii săi. Când mergeau în biserică la pravilă sau la Liturghie, se certau pentru rânduiala slujbei, cum să pună canoanele şi troparele. Căci dacă unul zicea să le pună într-un fel, celălalt zicea altfel. Şi nu se uneau între ei ca să se facă slujba cu pace, ci totdeauna cu tulburare. Iar stareţul fiind îngăduitor, îi certa adeseori şi-i învăţa să păzească pacea şi să nu se mai certe între ei, că tulbură slujba şi mânie pe Dumnezeu şi astfel nu vor scăpa de pedeapsă. Dar nu-i certa cu asprime, că se temea să nu fugă şi să rămână el fară ucenici. Şi ei, cunoscându-i slăbiciunea, nu-l ascultau şi nu voiau să-şi lase obiceiurile lor cele rele, ca să se îndrepteze.

Petrecând aşa multă vreme, într-una din zile stareţul a trimis pe unul din ucenici la o ascultare departe, unde trebuia să zăbovească până a treia zi. Iar el a intrat să slujească Sfânta Liturghie cu ceilalţi doi ucenici, care, după obiceiul lor cel rău, iarăşi s-au luat la ceartă în biserică, în timpul slujbei. Stareţul, fiind în timpul Liturghiei, le-a zis cu pace, după obicei, să nu se mai certe între ei, ca să nu tulbure slujba. Dar ei nicicum nu-l ascultau, ci mai învrăjbiţi se certau. Atunci nefericitul stareţ, văzând că nicicum nu-1 ascultă, s-a amărât foarte tare şi a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicând aceste cuvinte: „Doamne, dacă nu ne este de folos această vieţuire, să nu mai trăim pe lume!” Şi îndată după cuvintele acestea, o, ce lucru înfricoşat, s-a pogorât foc din cer şi a ars de tot pe cei doi ucenici în mijlocul bisericii, iar el a rămas singur plângând cu amar până a doua zi, când a venit şi celălalt ucenic de la ascultarea la care fusese trimis. Acestuia stareţul i-a povestit toată întâmplarea celor doi ucenici, şi la dus apoi în biserică să-i arate locul unde s-a pogorât foc din cer şi i-a ars de vii. Atunci i-a ajuns şi pe ei urgia lui Dumnezeu, că s-a pogorât alt foc din cer şi i-a mistuit şi pe ei doi în focul acela.

Aşa a pierit stareţul cu ucenicii lui, fiindcă îi cruţa ca şi Eli preotul pe fiii săi. Şi precum fuge albina de fum, aşa fuge darul lui Dumnezeu de locul unde este tulburare. Iar unde este pace şi unire acolo este şi Dumnezeu în mijlocul lor. Amin.

Fapte minunate de la părinţi atoniţi, Arhimandrit Ioanichie Bălan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here