Povestire foarte folositoare şi minunată, despre un om cu simplitate sfântă şi fără răutate

0
150

monahiAflându-mă eu odată în partea Tebaidei pentru folosul şi încredinţarea cea de la părinţi, bărbaţi cu fapte bune, care locuiau acolo pustnicindu-se, aveam multă grijă şi osârdie să aud învăţăturile cele mântuitoare şi folositoare de suflet şi cuvintele cele duhovniceşti ale oamenilor celor cu adevărat cereşti şi îngeri pământeşti, ca să le am în cugetul meu şi să iau ceva roadă bună. Şi între celelalte povestiri care se spuneau spre folosul celor ce ascultau, unul din bătrânii zişi mai sus, avvă bătrân cu vârsta şi renumit în viaţa monahicească, a zis şi această istorioară vrednică de pomenire:

S-a întâmplat odată de a trecut prin părţile acelea un pustnic vestit în fapte bune. Şi mulţi ascultându-1 şi folosindu-se, îşi mărturiseau la el păcatele lor. între ei s-a aflat şi un om cu simplitate şi fară răutate, cu meşteşugul păstor, care din copilăria lui s-a hrănit şi a crescut în pustie, neştiind altceva fară numai a paşte oi. Pe acesta cuviosul a început a-l întreba şi a-l cerca în chip duhovnicesc, ispitind adâncul inimii lui, să cunoască dacă nu cumva şi el, ca un om purtător de trup, a făcut vreo greşeală, ca să-1 îndrepteze.

După ce l-a mărturisit cu de-amănuntul după rânduială, l-a întrebat şi despre păcatele cele de moarte, unul câte unul, ca să poată să răspundă mai uşor. Dar el mereu zicea că are dorinţă să se mântuiască şi să ajungă cu lesnire în Rai. Atunci bătrânul l-a sfătuit să se ţină totdeauna de calea cea dreaptă, ca să afle ceea ce doreşte. Iar acela i-a răspuns cum că are trei zile de când tot umblă pe cale dreaptă şi nu doreşte altceva, fară numai mântuirea lui. Şi văzând cuviosul simplitatea şi nerăutatea lui, a rânduit să fie primit în mănăstirea de acolo, de aproape. Egumenul l-a primit cu bucurie ca pe un trimis al lui Dumnezeu, l-a făcut monah, îmbrăcându-l în chipul monahicesc şi i-a rânduit să îngrijească biserica. Iar el a primit cu bucurie şi-şi făcea slujba fară lenevire.

Într-una din zile egumenul s-a dus la el şi l-a aflat că îngrijea şi curăţa biserica şi-1 sfătuia ca să facă cu grijă şi cu osârdie slujba lui, ca să aibă plată de la Dumnezeu şi să ajungă degrabă în raiul pe care-l doreşte.

Iar el a pus metanie egumenului şi i-a zis:

–      Iţi mulţumesc, sfinte părinte al lui Dumnezeu şi cinstite stareţ, că mă sfatuieşti cele de mântuire. însă şi eu te rog pe Sfinţia Ta ca să-mi spui ceva. Acela care şade sus, deasupra, pe bolta bisericii, ca legat şi nu poate să se mişte, nici să se pogoare deloc, şi care nici n-a mâncat nimic de când am venit eu în biserică, cine este?

Şi zicea aceasta neştiind că este Hristos, zugrăvit sus ca de obicei. Şi mirându-se egumenul de nevinovăţia şi nerăutatea inimii lui, i-a zis glumind:

–      Acesta pe care-L vezi acolo sus, avea în grijă biserica mai înainte de tine. Şi fiindcă nu îngrijea cu osârdie şi cum se cuvenea, l-am canonisit să stea acolo Precum vezi. Pentru aceasta ia aminte şi tu, să nu păţeşti asemenea.

După ce a auzit acestea, acel om cu adevărat binecuvântat şi fără răutate a tăcut, nemaizicând nimic egumenului. Dar seara, după ce şi-a luat merticul său de pâine de la chelar, s-a închis înăuntrul bisericii. Şi după ce s-au liniştit toţi părinţii, el, crezând de adevărate cuvintele egumenului, pe care i le-a spus glumind, cum că Stăpânul Hristos a fost slujitorul Bisericii şi pentru că nu făcuse cu osârdie slujba Lui L-a canonisit să stea acolo sus, de jos l-a chemat să se pogoare, mâhnindu-se şi durându-1 inima pentru El, şi i-a zis ca şi către un viu:

–     Pogoară-te, frate, ca să mâncăm!

Iar Cel ce locuieşte în cei smeriţi şi blânzi şi fără răutate, Domnul cel smerit, Cel ce se odihneşte în ini­mile oamenilor blânzi şi iubeşte smerenia şi nerăutatea, a zis, o, minune!

–      Mă tem să Mă pogor, ca nu cumva să afle egumenul şi-ţi va face ceva rău şi vei avea necaz din pricina Mea.

Iar cel smerit a zis iarăşi:

–      Pogoară-te fără îndoială şi fără frică, că toţi se liniştesc şi dorm şi eu am uşile încuiate bine, şi nu ne va simţi nimeni. Că îmi este jale de tine să stai flămând atâtea zile. Şi martor îmi este Domnul, că de nu te vei pogorî, nici eu nu voi mânca.

Atunci S-a pogorât Hristos Cel arătat şi, şezând, mâncau şi vorbeau împreună, veselindu-se. Şi facându-se aceasta în toate serile, trecând câtva timp, s-a auzit în mănăstire că monahul cel nou are pe cineva cu care vorbeşte în biserică. Şi se mirau toţi, ştiind bine că acolo, înăuntrul bisericii, nu era nimeni şi nici cu putinţă să se afle altul în ceasul acela, în care toţi se odihnesc. Şi de multe ori se duceau şi băteau la uşă pe dinafară, ca să vadă cu cine vorbeşte. Dar îndată ce făceau zgomot cei de afară, Cel ce mânca cu monahul cel simplu se scula degrabă de la masă, se înălţa sus şi şedea la locul Lui, nemişcat şi fără să grăiască, ca şi mai înainte. Atunci călugărul nostru deschidea uşa şi intrând monahii îl întrebau cu cine a vorbit. Iar el se lepăda, zicând că nu este nimeni, ci numai el singur. Şi, neaflând nimic, se întorceau mirându-se.

După mai multe zile, fiindcă tot se auzea vorbire înăuntrul bisericii, călugării au pus un frate, care era mai iubit acestuia decât alţii, ca să-1 întrebe, fagăduindu-se cu jurământ ca să nu spună la nimeni. Aşadar, ducându-se fratele acela, îl întreba cu dinadinsul, dar el nu voia să mărturisească adevărul. însă mai pe urmă, după ce l-a jurat, abia i-a spus pricina cu sila, cum că se pogoară Stăpânul nostru Iisus Hristos, pe care el îl socotea că stă pentru certarea egumenului, şi mânca şi vorbea împreună cu El. Şi cum că Cel ce i S-a arătat, i-a făgăduit pentru binele ce I-l face de-L ospătează mereu, că are să-1 ia în casa Tatălui Său, să-i facă un ospăţ minunat şi atât de dulce, încât să nu-1 uite niciodată! Încredinţându-1 că are un Tată preabogat şi preabun.

Acestea dacă le-a auzit acel prieten al lui, înspăimântându-se, binecuvânta pe Dumnezeu pentru minunea pe care s-a învrednicit a o auzi. Şi alergând degrabă a povestit egumenului totul, mirându-se şi el mult după ce a auzit. Şi a câştigat mare evlavie faţă de monahul acela şi, chemându-1 îndată, voia să audă şi din gura lui acea vedere minunată şi făcătoare de bucurie. Întrebându-l, mai întâi nu voia să-i spună, pricinuind că fără de vină îl cleveteşte prietenul lui, spunând lucruri Pe care el nu le-a văzut. Şi aceasta o făcea că se temea, ca să nu se mânie egumenul pe cel ce era canonisit, că mănâncă, bea şi vorbeşte împreună cu el, ca să-i mai dea şi alt canon.

Dar fiindcă egumenul îi dădea îndrăzneală şi-l jura ca să-i spună tot adevărul, i-a spus cu de-amănuntul toate. Şi la urmă a cerut voie de la egumen să-l lase să meargă la ospăţul pe care i l-a făgăduit prietenul lui şi care îl va face în casa Tatălui Său. Iar egumenul i-a făgăduit că-1 va lăsa cu bucurie numai dacă şi el va făgădui că-l va chema la acel ospăţ. Atunci cel fără răutate i-a făgăduit că va pune osârdie să roage pe prietenul lui, ca să-l ia şi pe egumen la ospăţ.

După înţelegerea aceasta s-a dus iarăşi la biserică. Şi după ce a înnoptat, luându-şi după obicei merticul său (porţia de pâine), a închis bine uşile şi a chemat iarăşi pe fratele, ca să se ospăteze. Şi în timp ce mâncau şi vorbeau împreună despre bunătăţile pe care avea să le dobândească în casa Tatălui Său, monahul şi-a adus aminte şi de egumen, şi se ruga cu dinadinsul să-1 primească şi pe el la acel ospăţ. Iar Stăpânul Hristos i-a răspuns că egumenul nu este vrednic să se împărtă­şească nici din fârâmiturile ce cad din masa aceea, şi i-a spus să nu-l mai supere pentru aceasta, că nu se poate.

Şi făcându-se dimineaţă, egumenul aştepta răspunsul cu frică şi cu cutremur, voind să ştie de-l primeşte şi pe el Stăpânul Hristos să se odihnească cu sfinţii Lui. Şi auzind de la cel fără răutate că nu este vrednic să dobândească astfel de veselie, s-a mâhnit foarte tare şi a rămas în mare necaz cu inima. Dar ştiind noianul cel nemărginit al milostivirii lui Dumnezeu, că face voia robilor Lui celor simpli şi fără răutate, precum era şi acesta despre care ne este cuvântul, a căzut la picioarele lui şi se ruga cu lacrimi, zicând:

–     Fiule, roagă pe Iubitorul de oameni Dumnezeu să nu mă urască pe mine, păcătosul, întinatul şi nevrednicul mai mult decât toţi oamenii, ci să merg şi eu împreună cu tine la acea cină cerească. Roagă şi sileşte pe Cel nesilit, de este cu putinţă, să mă ierte, căci ştiu că o să te asculte pentru simplitatea şi nerăutatea fericitului tău suflet.

Cu acestea şi altele mai multe fiind rugat acel monah de către egumenul lui, noaptea când a şezut să mănânce iarăşi cu Stăpânul nostru Hristos, i-a spus din nou despre egumen. Dar Domnul i-a răspuns:

–     Ţi-am spus, frate, că nu este vrednic din pricina neînfrânării lui. Şi să nu-ţi pese de el.

Atunci cel simplu şi fără răutate a zis Stăpânului Hristos:

–     Bine ai zis că egumenul nu este vrednic de masa cea de sus. Dar pentru pâinea cu care ne-a hrănit atâtea zile, care, dacă ne lipsea, muream de foame, primeşte-1. Oare să nu-1 primeşti pentru această facere de bine a lui?

Atunci Stăpânul Hristos, văzând nerăutatea şi multa iubire de oameni a sufletului celui următor lui Hristos şi zâmbind pentru cuvântul lui, a zis:

–     Pentru dragostea ta şi pentru grija ce o ai pentru aproapele tău şi pentru ca să nu te mâhnesc, îl primesc. Spune-i dar să se îndrepteze bine şi după opt zile să veniţi amândoi, împreună, la bucuria cea pregătită.

Şi ieşind afară, monahul cel simplu a spus această veste prea veselitoare şi plină de bucurie egumenului, mai întâi să se pregătească prin mărturisire şi pocăinţă, in acele opt zile, şi apoi să meargă împreună cu el. Iar egumenul s-a bucurat foarte mult şi îndreptându-se prin mărturisire şi pocăinţă adevărată, cu inimă înfrântă, după opt zile, împărtăşindu-se cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, bolnăvindu-se puţin, s-a odihnit în Domnul Dumnezeul nostru.

Iar cel simplu şi-a dat sufletul său cel sfânt acolo unde mânca şi vorbea cu dulceaţă cu iubitul său Stăpân. Şi aşa s-a suit egumenul cu cel simplu la viaţa cea fericită şi nesfârşită, pe care, să dea Dumnezeu s-o dobândim şi noi cu darul Lui. Amin.

Fapte minunate de la părinţi atoniţi, Arhimandrit Ioanichie Bălan

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here