Povestire cu tâlc: ”Vedenia bătrânului”

0
100

vedeUn bătrân duhovnicesc ajuns la o vârstă foarte înaintată, care trăia într-o pustie, departe de lume, a căzut în trândăvire (achedie), ispitit fiind de nedumerirea: „Oare săvârşesc aşa cum trebuie alergarea acestei vieţi? Oare pot să nădăjduiesc că ostenelile mele vor fi încununate de reuşită?” Bătrânul şedea cu capul plecat; inima îl durea, însă nici nu putea să plângă. În clipa aceea i s-a înfăţişat îngerul Domnului şi a zis: „Pentru ce te tulburi, şi pentru ce intră în inima ta asemenea gânduri? Nu eşti tu primul şi nici ultimul care mergi pe această cale. Mulţi au străbătut-o, mulţi merg pe ea şi mulţi o vor mai străbate, ajungând în luminatele locaşuri afle Raiului. Să mergem: o să-ţi arăt feluritele căi pe care umblă fiii oamenilor, o să-ţi arăt şi unde duc aceste căi”.

Bătrânul s-a sculat şi a mers în urma îngerului, însă de-abia a făcut câţiva paşi că o vedenie minunată s-a descoperit ochilor minţii lui. A văzut de-a stânga sa o beznă deasă, ca un perete de nepătruns, din care se auzea zgomot, zarvă şi tulburare. Privind cu luare-aminte în beznă, a văzut un râu larg, pe care valurile mergeau înapoi şi înainte, la dreapta şi la stânga, şi de fiecare dată când trecea prin faţa lui un val, cineva spunea limpede: „Acesta este valul necredinţei, nepăsării, răcelii; acesta este valul nemilostivirii, desfrâului, luării de mită; acesta este valul răsfăţului, plăcerilor deşarte, zavistiei, dezbinării, iar iar acesta – al beţiei, necurăţiei, leneviei, necredinţei faţă de soţ ori soţie”, şi aşa mai departe – şi fiecare val învârtea pe creasta sa o mulţime nenumărată de oameni, pe care îi ridica din râu şi iarăşi îi cufunda în adâncul lui. Cuprins de groază, bătrânul a strigat: „Doamne! Nu cumva toţi aceştia vor pieri, şi n-au nădejde de mântuire?” îngerul i-a grăit: „Mai uită-te, şi vei vedea milostivirea şi dreptatea lui Dumnezeu”.

Bătrânul s-a uitat iar la râu, şi l-a văzut acoperit de-a lungul şi de-a latul său de bărcuţe în care şedeau tineri luminoşi cu tot felul de unelte potrivite pentru scăparea celor ce se îneacă. Tinerii aceştia îi chemau pe toţi la ei: unora le dădeau mâna, altora le întindeau toiege şi scânduri, le aruncau frânghii, iar câteodată cufundau până în adânc prăjini cu cârlige, doar-doar se va apuca cineva de ele. Ce credeţi că se întâmpla? Rareori răspundea cineva la glasul poftirii lor; încă şi mai puţini erau cei care foloseau precum se cuvine uneltele de mântuire care li se dădeau: cei mai mulţi le respingeau cu dispreţ şi se cufundau cu o plăcere sălbatică în acel râu din care ieşeau aburi, putoare şi miros de ars.

Bătrânul şi-a aruncat privirea de-a lungul râului, şi la capătul lui a văzut o prăpastie, în care râul se arunca. Numeroși  tineri pluteau acolo în bărcuţe încoace şi încolo, chiar și pe marginea prăpastiei dând cu grijă ajutor orişicui voia să-l primească – însă în ciuda acestui fapt, pe fiece clipă mii de oameni cădeau împreună cu apele râului în prăpastie, de unde se auzeau numai gemete deznădăjduite și scrâșnire a dinţilor. Bătrânul şi-a ascuns faţa în palme și a  început să plângă cu amar… Şi s-a făcut către el glas din cer: „Trist, dar cine e vinovat? Spune, ce-aş fi putut să fac  pentru mântuirea lor şi nu am făcut? Singuri leapădă cu înverşunare orice ajutor li se dă. M-ar lepăda şi pe Mine, dacă M-aş pogorî să le dau ajutor în locurile cele mai lipsite de bucurie ale pătimirilor lor”.

Bătrânul şi-a întors ochii spre dreapta, spre răsăritul cel luminos, şi a văzut o arătare veselitoare. Cei care, luând aminte la chemarea tinerilor luminoşi, le dădeau mâna ori se apucau de vreo unealtă mântuitoare, erau scoşi de aceştia pe malul drept. Acolo îi luau în primire alţii, îi duceau în nişte clădiri mici şi frumoase, răspândite în mare număr pe toată întinderea malului, unde îi spălau cu apă curată, îi îmbrăcau în haine curate, îi încingeau, îi în-călţau, le dădeau toiag şi, întărindu-i cu hrană, îi trimiteau la drum, mai departe spre răsărit, poruncindu-le să nu privească înapoi, să meargă fără oprire, să se uite cu luare-aminte pe unde merg şi să nu treacă pe lângă vreo clădire de felul acela fără să intre şi să se întărească luând hrană şi sfat de la cei în a căror grijă au fost date clădirile cu pricina, ca şi de la cei ce vor fi intrând în ele.

Bătrânul şi-a plimbat privirile peste mal, şi a văzut că pe toată întinderea lui se pregătesc de drum acei izbăviţi. Pe feţele lor erau întipărite bucuria şi însufleţirea. Se vedea că toţi simt o uşurinţă şi o putere deosebită şi că năzuiesc cu un anumit nesaţ să pornească pe acea cale, al cărui început era semănat cu flori plăcute la arătare.

Bătrânul s-a uitat şi mai departe spre răsărit, şi iată ce i s-a descoperit. Poiana cea plăcută se termina nu departe de mal; în continuare începeau munţi ale căror creste era îndreptate în toate părţile. Aceşti munţi – ba golaşi stâncoşi, ba acoperiţi cu păduri şi tufişuri – se înălţau tot mai mult spre zare, fiind întretăiaţi de prăpăstii. Peste tot se vedeau călători-ostenitori. Unii se căţărau pe râpe, alții şedeau osteniţi ori îngânduraţi, alţii se luptau cu fiarele sau cu şerpii, alţii mergeau spre răsărit de-a dreptul, alții pe ocolite, alţii pieziş – însă toţi se osteneau, se luptau și îşi încordau puterile sufleteşti şi trupeşti. Rar vedea cineva din ei drumul întotdeauna: deseori, acesta se pierdea de tot ori se împrăştia în răspântii; uneori îl acopereau ceaţa şi întunericul, alteori îl întretăia o prăpastie ori o stâncă greu de trecut, iar câteodată stăteau la pândă pe el fiarele pădurii sau târâtoarele din văile munţilor. Iată însă ce era uimitor: prin munţi erau împrăştiate peste tot clădiri frumoase, asemănătoare celor în care erau primiţi pentru prima dată cei mântuiţi din râu.

Îndată ce călătorul intra într-una din ele, ieşea vioi şi plin de puteri, oricât de obosit ar fi fost. Fiarele şi lighioanele nu-i puteau îndura atunci nici măcar privirea şi fugeau de el; nu-l puteau opri nici un fel de piedici; urmând sfaturilor primite în clădirile acelea, găsea cu uşurinţă şi repeziciune calea până atunci ascunsă, şi de fiecare dată când cineva trecea de o piedică sau biruia un vrăjmaş devenea mai puternic, mai înalt şi mai arătos, şi cu cât urca mai mult, cu atât se lumina şi întinerea. La vârful muntelui, locurile deveneau iarăşi netede şi înflorite, însă cei ce păşeau pe el intrau degrabă într-un nor luminos, din care nu se mai arătau.

Bătrânul şi-a ridicat privirile deasupra acestui nor, şi îndărătul lui sau îndărătul acelor munţi a văzut o lumină minunată, din care veneau spre el sunetele pline de dulceață: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaoth”. Umilindu-se, bătrânul a căzut cu faţa la pământ, şi deasupra a răsunat limpede cuvântul Domnului: aşa să alergaţi, încât să ajungeţi!

Ridicându-se în picioare, bătrânul a văzut că de pe feluritele culmi ale munţilor nu puţini călători alergau cu reprziciune înapoi la râu – unii în tăcere, alţii cu strigăte și cu vorbe de hulă. Către fiecare din ei se striga de sus şi din latuiri: „Opreşte-te, opreşte-te!” – însă ei, goniţi de niște arapi scunzi, nu ascultau preîntâmpinările şi se cufundau iarăşi în râul cel împuţit. „Doamne! Ce este asta?””- a strigat uluit bătrânul, şi a auzit răspunsul: „Rodul nesupunerii faţă de rânduiala dată de Dumnezeu”.

Cu aceasta, vedenia s-a încheiat. Îngerul care i-o arătase bătrânului l-a întrebat: „Te-ai mângâiat oare?”. Şi bătrânul i s-a închinat până la pământ.

Iată înţelesul acestei vedenii. Râul este lumea, oamenii cufundaţi în el sunt cei ce trăiesc după duhul acestei lumi, în patimi şi în păcate. Tinerii luminoşi din bărci sunt îngerii şi, îndeobşte, harul ce cheamă la mântuire; prăpastia în care se aruncă râul împreună cu oamenii este pierzarea cea veşnică; clădirea cea preafrumoasă de pe malul drept este Biserica dimpreună cu tainele sale; suişul pe munte cu feluritele piedici din calea lui înseamnă feluritele osteneli pentru curăţirea inimii de patimi; fiarele şi târâtoarele sunt vrăjmaşii mântuirii; locul neted de la vârf e împăcarea inimii; norul luminos ce îi ascunde pe călători este moartea paşnică; lumina din spatele muntelui este raiul cel fericit. Cine intră în clădirile împrăştiate pe drum şi pe munte, adică cine primeşte tainele şi ia parte la sfinţitei lucrări şi rugăciuni ale Bisericii, cine se foloseşte de sfatul şi de îndrumarea păstorilor ei, acela biruie uşor toate piedicile şi ajunge la desăvârşire degrabă, iar cine leapădă toate acestea nădăjduind în sine, nesupunându-se sfatului păstorilor Bisericii, acela cade repede şi duhul lumii îl mână iarăşi.

Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, Sfântul Teofan Zăvorâtul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here