Povestire cu tâlc: ”Iubiri nerăsplătite”

0
382

talcPrintre amintirile cele mai îndepărtate pe care le păstrez în inimă şi la care mă gândesc totdeauna cu duioşie, sunt acelea despre prietenia unui câine şi a unui bou de la casa mea părintească.

E de mirat că din cea mai fragedă copilărie noi păstrăm adesea cele mai frumoase amintiri nu despre oameni, ci despre animale sau despre lucruri.

Printre animalele care mi-au câştigat prietenia cea mai caldă şi duioasă a fost câinele Somoş.

Când mi-am deschis şi eu ochii minţii spre lucrurile care mă înconjurau în curtea noastră, acesta era un câine mare şi alb, prietenos şi nedespărţit de mine, de alergările şi de jocurile mele de atunci.

Erau anii celui dintâi mare război şi lumea era bântuită de tot felul de frământări. Tata era dus pe front, bunicii şi mama, ocupaţi cu muncile depărtate, iar eu, toată ziua nu aveam alt prieten mai apropiat ca pe Somoş.

El era pentru mine o fiinţă care făcea parte din familia mea, la fel ca şi ceilalţi. Dar, pe când ceilalţi mă mai şi certau şi mă întristau din când în când, Somoş n-a făcut aşa ceva niciodată. El m-a iubit statornic până la moartea lui, care s-a petrecut într-un chip zguduitor.

Am să povestesc două dintre întâmplările din care am văzut eu câtă iubire a putut avea faţă de mine acest prieten al fragedei mele copilării.

Era o iarnă cumplit de grea. Zăpada era neobişnuit de mare, iar noaptea era un ger de crăpau lemnele. Nu ştiu cum se întâmplase că bunicul m-a luat într-o astfel de zi şi m-a dus cu el în sanie după ceva într-un sat îndepărtat. Acolo am ajuns seara şi, după ce am băgat boii într-un grajd cald, am intrat şi noi în casă, unde, după lungi stări de vorbă cu cei de acolo, am cinat şi ne-am culcat, rămânând să ne întoarcem acasă a doua zi, după ce se va mai ridica puţin soarele şi se va mai domoli gerul.

Acasă, câinele a aflat doar seara, după plecarea noastră, că lipsim. Cum a fost dezlegat din lanţ, s-a luat pe urma noastră până a ajuns – cine ştie când, noaptea – acolo unde eram noi. Nu stătuse nici măcar să mănânce ceva, ci, sărind portiţa, o luase la fugă după urma săniei noastre.

Nimeni nu ştia când sosise. Doar dimineaţa l-au găsit, cu bla¬na numai ţurţuri de gheaţă, întins în zăpada mare, aproape mort lângă uşa casei în care dormiserăm noi, aşteptându-ne să ieşim.

Cum trecuse el prin şapte sate până aici? Cum scăpase printre atâtea primejdii şi cum răbdase atâta frig şi foame?

Aşteptase toată lunga noapte geroasă lângă pragul uşii închise să ieşim noi afară, până a îngheţat aproape de tot.

L-au dus în casă la căldură şi într-un târziu şi-a revenit. Tot timpul m-am uitat, în suferinţele lui, ce bucurie avea că ne-a regăsit!

Atunci am înţeles eu prima dată ceva din ce înseamnă adevărata iubire şi prietenie.

Că, pentru acela pe care îl iubeşti, trebuie să fii în stare să rabzi, să osteneşti, să-ţi pui viaţa în orice primejdie, dar să rămâi cu orice preţ nedespărţit de el, în orice împrejurare.

Că dragostea şi prietenia adevărată nu se pot despărţi nici¬odată.

Că acestea sunt în stare să facă totul, pentru a fi şi a trăi lângă cel de care s-au alipit.

Iar când prietenul tău este în primejdie, să fii gata să-ţi dai chiar şi viaţa pentru el.

Aşa cum a dovedit-o Somoş în altă împrejurare.

Iată cum a fost:

Era spre sărbătorile de Paşti ale anului următor după iarna cea grea. Marele şi nefericitul război încă nu se sfârşise de peste tot.

Prin părţile noastre, luptele erau încă în toi şi mereu treceau împuşcăturile şi soldaţii dintr-o parte în alta peste noi. În zilele acelea, primejdia se apropia mai ameninţătoare.

Oamenii, înjugând boii şi încărcând tot ce puteau în care, luau în grabă drumul spre depărtările mai ferite, cu copiii şi animalele pe care le puteau lua cu ei.

Carul nostru se hurduca greoi pe un drum bolovănos, boii trăgeau din greu, iar eu priveam din vârful carului, cu ochii măriţi de groază şi cu inima tremurând, la soldaţii încruntaţi care se apropiau de noi.

Auzeam din urmă ţipete de femei şi de copii şi o vedeam pe mama îngrozită că nu ştie ce să facă.

Soldaţii se repezeau la căruţe să ia lucruri, femeile se luptau să nu-i lase. Copiii ţipau, animalele speriate fugeau în toate părţile. Larmă şi împuşcături peste tot.

Somoş mergea pe lângă car, speriat şi el, privind în toate părţile. Când îl strigam pe nume, se uita la mine cu nişte ochi măriţi de teamă şi de grijă parcă pentru mine.

Dintr-o dată, văd apropiindu-se de carul nostru un soldat încruntat. Nu voi uita niciodată cum îi scânteia baioneta de la armă. Parcă îl văd şi azi cum s-a repezit atunci şi m-a aruncat la o parte, să pună mâna să ia nişte lucruri pe care şedeam eu în car.

În clipa aceea, eu am izbucnit în ţipete şi în plâns. Somoş sări în spatele soldatului şi îşi înfipse colţii lungi în ceafa lui.

Soldatul se clătină şi căzu într-o parte. Dar se sculă îndată şi, scoţând baioneta, îl străpunse pe bietul Somoş care, însângerat, se prăbuşi schelălăind lângă roata carului şi muri…

Nici o grozăvie dintre câte le-am mai văzut apoi în lunga mea viaţă şi în prea mulţii ani plini de grozăvii care mi-a fost dat să-i trăiesc în lumea asta, nu mi-a mai zdrobit inima, ca aceea de atunci.

Am mai avut în viaţă apoi mulţi prieteni scumpi.

Am mai trăit multe zdrobitoare despărţiri.

Am mai cunoscut în multe împrejurări ce cumplită fiară poate fi omul.

Dar ceea ce am văzut în ziua şi în anii aceia mi-a rămas cel mai fioros dintre toate.

O, de ce curaj şi de ce jertfă poate fi în stare iubirea credincioasă!

Nici o altă putere din lume nu este aşa de mare ca ea.

Nici o altă inimă nu-i atât de scumpă ca aceea care ţi-o poate arăta.

Nici o altă amintire nu este atât de dulce ca aceea despre ea.

Nici o altă comoară nu-ţi este mai de preţ.

La nimic nu-ţi stă gândul cu atâta drag.

Nimic nu-ţi încălzeşte inima asemenea ei.

Nicăieri nu te duci şi de nicăieri nu te întorci atât de fericit făcut ca de la ea, ca de ea, ca lângă ea, care îţi face totul fără să aştepte nimic.

O, Doamne Iisuse, mai presus de orice iubire din ceruri sau de pe pământ, noi binecuvântăm Iubirea Ta. Ea n-a avut, nici nu va avea alt seamăn pentru noi.

Binecuvântat să fii Tu, Izvorul Iubirii, din care vin spre noi toate iubirile care au încântat şi fericit inima noastră. Inima noastră, care nu însetează şi nu doreşte pe lume după nimic altceva atât de mult ca după iubire.

Binecuvântăm tot Iubirea Ta şi pentru celelalte forme sub care primim iubirea de la creaturile Tale apropiate de noi şi de care ne-ai apropiat.

Sub toate formele ei, noi ştim că iubirea nu poate veni decât de la Tine.

De aceea, pentru toate prieteniile pe care le-am cunoscut şi pentru toate frumoasele amintiri pe care le păstrăm despre aceste prietenii, noi Te binecuvântăm pe Tine, Iubire a lui Dumnezeu!

Amin.

Slăvit să fie Domnul!

”Ţara Minunată”, Traian Dorz

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here