Povestire cu tâlc: ”Cine v-a spus că sunteţi urât?”

51Noaptea acoperă, cu mantia sa, întreaga suflare; liniştea îşi începe domnia, privind cum creaţia adoarme uşor, lăsând în urmă povara greutăţilor zilei.

Mii de stele sclipesc nestingherite pe cerul întunecat, întregindu-i frumuseţea divină care a inspirat zeci de poeţi şi sute de îndrăgostiţi ce-şi declarau timizi sentimentele sub farmecul licăririlor cereşti.

Doar un om stătea îndurerat, privindu-se în oglindă… cu inima inundată de durere, în timp ce îşi privea chipul udat de lacrimile grele, omul începe să vorbeasca cu Dumnezeu:

– De ce, Doamne, mi-ai dat o asemenea povară? Cu ce am greşit atât de mult încât să mă pedepseşti astfel? M-ai condamnat să trăiesc în această lume pentru care nu însemn nimic, într-o lume care, atunci când mă priveşte, vede doar un chip urât ce adesea stârneşte râsete sau, mai rău, priviri din care se poate citi mila sau dispreţul.

– Nu sunt important pentru nimeni, sunt doar un om urât care nu este bun la nimic, poate doar pentru a fi ţinta perfecta a umilinţelor celor din jur.

Nesuportând să se mai privească, omul acoperă cu o pătură oglinda şi îşi îndreaptă privirea spre icoana din care Mântuitorul îl privea blând.

Uitându-se la ochii lui Dumnezeu, omul începe să plângă cu amar şi să se tânguiască; ochii blânzi păreau atât de reali încât Chipul sfânt parcă nu mai era doar pictat, ci era viu, creându-ţi impresia că însuşi Dumnezeu stătea înaintea omului, însă acesta, orbit de lacrimi şi suferinţă, nu observase minunea şi se întoarce, lăsându-L pe Dumnezeu în spatele lui.

Obosit, în cele din urmă adoarme.

Soarele scălda în razele sale lumea agitată, jocul razelor fiind acompaniat de ciripitul păsărelelor fragile şi de florile multicolore printre care razele se ascundeau.

Omul încearcă să se piardă în mulţime, plecându-şi privirea de fiecare dată când vedea cum cineva îl privea, încercând să pară invizibil deşi ştia că dorinţa sa era imposibilă. Deodată, fără să ştie de ce, îşi ridică privirea şi înlemneşte…un băieţel vroia să treacă strada fără a se asigura înainte. Omul priveşte cum o maşina se îndrepta cu viteză spre micuţa făptură şi, fără să mai piardă timpul, fuge spre copilul pe care îl ia in braţe, salvându-i astfel viaţa.

Băiatul, cu ochii mari de uimire se uită la salvatorul său, mutându-şi apoi privirea spre maşina care se îndepărta lăsând în urmă doar sunetul claxonului care se dispersează repede în aer.

Stânjenit de privirea senină a sufletului inocent, omul își pleacă din nou privirea. După un minut, timp în care copilul îl privea neîncetat, făptura micuţă se îndepărtează în fugă.

,, Nici măcar acest copilaş nu îmi suportă prezenţa….of, oare nu este nimeni care să mă iubească? ’’

Cugetând în sinea sa acestea, constată cu stupoare că băieţelul se întoarce la el, ţinând în mână un măr pe care îl cumpărase de la o tarabă din apropiere.

– Poftim!

– Ce….de ce vrei să îmi dai acest măr? întrebă omul în timp ce-şi lăsa capil în jos.

– Mi-aţi salvat viaţa şi măcar atât să fac pentru dumneavoastră. Vă rog, nu mă refuzaţi!

Privind băieţelul care stătea în faţa lui, omul întinde mâna, acceptând darul pe care îl primise în semn de recunoştinţă.

– Cum te cheamă?

Zâmbind senin, copilul îi răspunde:

– Matei.

– Ei bine, Matei, data viitoare să fii mai atent când traversezi strada!

Spunându-i acestea, omul se întoarce cu spatele, intenţionând să se piardă din nou în mulţime, însă întrebarea pe care copilul i-o adresează, îl determină să se oprească.

– Care este numele dumneavoastră?

Privindu-l cu coada ochiului, omul îi răspunde:

– Matei, nu contează cine sunt, cum mă cheamă….sunt doar un om…

Vroia sa adauge cuvântul ,,neînsemnat’’, dar se oprise. Matei a venit în faţa lui şi îl privea duios, însă omul îi evita mereu privirea.

– De ce nu vă uitaţi la mine?

– Pentru că, pentru că….sunt urât.

Copilul, uimit de ceea ce auzise, îl îmbrăţişează spunându-i:

– Nu e adevărat, nu sunteţi urât. Sunteţi unul dintre cei mai frumoşi oameni pe care i-am văzut vreodată. Cine v-a spus că sunteţi urât?

Mişcat până în străfundul fiinţei sale de gestul şi de cuvintele băiatului, omul, cu lacrimi în ochi se așeză în genunchi şi îl strânge în braţe pe Matei. Cu greu a reuşit să îşi înăbuşe lacrimile care încercau să îşi croiască drum pe obrajii aspri peste care timpul îşi lăsese amprenta.

– Matei, of, băiat drag….

Mânuţele mici îi mângăiau chipul îndurerat… jucându-se cu sprâncenele iar apoi cu nasul omului, Matei îşi coboară degeţelele pe buzele crăpate şi le modelează sub forma unui zâmbet.

– Aşa, acuma sunteţi şi mai frumos. Să zâmbiţi întodeauna, vă rog! Când vă văd zâmbind mă simt ca şi atunci când mama îmi cumpără o jucărie nouă pe care mi-am dorit-o vreme îndelungată.

Râsete colorate se aud îndată, ridicându-i inima omului din deznădejdea în care se înneca. Acum simţea cum cineva îl iubeşte pentru ceea ce este el, simţea că nu trebuie să mai ţină cont de privirile superficiale, ci de inimile calde care pot vedea dincolo de aparenţe. Privind ochii copilului, îşi aminteşte de privirea Mântuitorului pe care o văzuse cu o seară în urmă, iar inima îi saltă în piept de bucurie… mereu a fost iubit de Cineva, dar nu realizase acest lucru decât acum când sufletul curat care stătea în faţa lui i-a deschis ochii şi l-a făcut să conştientizeze că nici un om nu este neînsemnat, urât sau uitat.

Sursa: mihaelagligan.wordpress.com

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here