– Hei, tăticule!, strigă un copil. Tatăl său citea ziarul. Deodată el spuse tare:
– Da, ce vrei fiule?. Copilul răspunse:
– Când voi creşte mare, va trebui să citesc şi eu ziarul?
-Bineînţeles.
– Dar de ce, tăticule?. Tata se făcu că nu aude şi citi mai departe.
– Hei, tăticule, de ce?.
– Of, Doamne, când eşti adult, atunci se obişnuieşte să citeşti ziare. Se simte nevoia de a şti tot ce se petrece în lume; trebuie să mergi în pas cu lumea.
– Ce înseamnă a merge în pas cu lumea?
– Înseamnă a şti să te orientezi după ea, înţelegi tu?
– Nu, tăticule.
– Ei bine, atunci vom mai vorbi despre asta altă dată. Acum însă lasă-mă să citesc mai departe.
– Tăticule, dar de ce nu poţi citi în timp ce vorbesc cu tine?.
– Pentru că aceasta mă deranjează. Vorbăria mă deranjează. Să ţii minte asta.
– Profesorul meu însă vorbeşte foarte mult, tată.
– Da, dar el are voie pentru că el este profesor, însă copiii trebuie să tacă, ai înţeles?.
– Însă când suntem la ore şi noi, copiii, nu deschidem gura, el ne ceartă.
– Of, Doamne, lasă-mă odată în pace, căci dacă îmi mai pui astfel de întrebări, va trebui să merg la Socola, într-o casă de nebuni.
– Şi acolo va trebui să citeşti ziare, tată?.
– Dar de unde, fiule. Acolo nu sunt ziare.
– O, ce bine va fi, tăticule, îi răspunse fiul bucuros. Acolo te voi vizita şi voi putea vorbi cu tine fără a te mai deranja.
Sursa: romaniadiaspora.blogspot.ro
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
