Povestea unui ceasornicar: De la o masă veche şi o lampă, la atelierul cu ultrasunete şi vibrograf

0
616

ceasornicarieŞi-a ales meseria în care a simţit că poate excela. Adrian Rotariu deţine un atelier de ceasornicărie în capitala Moldovei.

Dornic în permanenţă de învăţare şi perfecţionare, ieşeanul spulberă imaginea “ceasornicarului în pâslari”, demonstrând viabilitatea unei industrii care se alimentează astăzi doar din pasiune.

“Nu ştiu dacă pot spune când a apărut ideea înfiinţării unui atelier de ceasornicărie. Cert este că m-am pregătit pentru o meserie care îmi oferă în fiecare zi noi provocări. M-am gândit cum să fac foarte bine ceea ce am învăţat. Şi a ieşit o afacere!”, ne-a spus ceasornicarul.

Povestea începe în anul 1984. După o încercare nereuşită de a trece examenul treptei a II-a, împreună cu mama sa, a hotărât să facă ce îi place cel mai mult: să meşterească.

“Exact acestea sunt cuvintele, asta ceream mamei atunci când mă plictiseam: ‘Dă-mi să meşteresc ceva’. Întâmplător sau nu, tatăl meu, fost profesor de matematică, era pasionat de ceasuri. După dispariţia lui, a rămas într-o boxă un sac cu ceasuri de masă.

De acolo îmi alimenta mama pasiunea de a meşteri. Bineînţeles că după ce demontam un ceas nu îl mai montam la loc şi nici nu primeam altul imediat. Dar asta a fost demult…”, evocă Adrian Rotariu.

Cursul de ceasornicari la Cooperativa Prestaţiunea din Iaşi a fost urmarea firească.

După un an şi şase luni a început ucenicia în atelierul meşterului Gelu Coman. “Am avut noroc! Atelierul era în incinta magazinului Moldova. Se lucra mult la ceasuri în garanţie. Asta necesită o atenţie sporită. Ceasurile erau noi, neatinse şi trebuiau reparate.

Pe lângă faptul că trebuiau să funcţioneze perfect, trebuia acordată o atenţie deosebită la tot ce înseamnă exteriorul ceasului. Nu trebuia să zgârii capacul, nu trebuia să pui degetele pe cadran, pe sticlă, să nu rămână scame, să nu zgârii şuruburile etc. Toate astea m-au făcut să fiu foarte atent la toate detaliile”, continuă ieşeanul.

În perioada uceniciei a urmat şi cursuri teoretice la Şcoala UCECOM Arad. Mai apoi a fost angajat la instituţia care l-a şcolarizat şi a rămas să lucreze tot la garanţii. Între timp, a terminat studiile liceale. În anul 1992 i s-a încredinţat un atelier de ceasornicărie în cartierul Dimitrie Cantemir.

 “Am primit câteva scule vechi, o masă la fel de veche şi o lampă. Am început să lucrez, veneau la mine clienţi vechi, am început să cumpăr scule, aparate pentru verificat şi testat ceasurile”, îşi aminteşte Adrian Rotariu.

În 1994 şi-a înfiinţat propriul atelier. În aceea perioadă cooperativă începea să se desfiinţeze.

“Nu am vrut să renunţ la această meserie cu toate că veniturile nu erau spectaculoase. Am încercat să schimb ideea că o ceasornicărie înseamnă un colţişor de 1,5mp cu o masă veche şi un bătrân în pâslari lucrând la acea masă.

Odată cu accesul la Internet am constatat că volumul de informaţii în ceea ce priveşte ceasornicăria este uriaş. Am început să caut, să studiez, ori de câte ori aveam o lucrare grea căutam tot felul de informaţii cu privire la acea lucrare. Am început să cumpăr scule noi şi performanţe de la cele mai cunoscute firme de scule pentru ceasornicari”, povesteşte ceasornicarul.

Iar afacerea a început să se transforme: multe lucrări, multe aparate şi utilaje, a fost nevoie de mărirea spaţiului. “Acum am un atelier mărişor, dotat cu maşini cu ultrasunet pentru curăţat ceasurile, vibrograf pentru reglarea acurateţii ceasurilor, strunguri şi freze pentru confecţionarea pieselor pentru ceasurile foarte vechi”, se mândreşte acesta.

Adrian Rotariu a urmat şi un curs pentru servisarea ceasurilor, în Elveţia, la unul dintre cei mai mari producători de mecanisme pentru ceasuri de mână, ETA Manufacture Horologere Suisse, şi este în continuare interesat de instruire la producători de ceasuri elveţiene.

Imaginaţi-vă câte scule sunt necesare pentru confecţionarea unui banal şurub! Unii sceptici ar spune ‘Nu ai un şurub în atelier?’. Ei bine, nu îl ai. Acel şurub trebuie să aibă anumite dimensiuni, anumite caracteristici şi unde mai pui că trebuie să fie din oţel inoxidabil şi să fie identic cu cele originale. Deci, trebuie să îl faci”, explică el.

În atelierul său au fost confecţionate roţi pentru ceasuri de perete, pentru ceasuri de buzunar şi pentru ceasuri de mână. Cea mai mică roată confecţionată în atelier a avut 4mm diametru şi 64 dinţi.

Marea dezamăgire: în ţară nu sunt firme care să producă scule pentru ceasornicari

 “Toate sculele sunt din import. Unii conaţionali sunt şi reticenţi când vrei să iei ceva de la ei. Am încercat să cumpăr din ţară o perie de pâslă. Aveam nevoie de una singură, un anumit diametru. Nu am putut să o cumpăr întrucât firma respectivă nu întocmea facturi atât de mici. Americanii au întocmit…”, remarcă ieşeanul.

Viaţa unui ceasornicar

“Momentele cruciale în dezvoltarea afacerii mele sunt zilnice. Zilnic trebuie să fac foarte bine ceea ce ştiu să fac. Când lucrezi în prestări servicii, fiecare zi este o reclamă pentru tine. Un client mulţumit îţi poate aduce alţi 10 clienţi, dar un client nemulţumit îţi alungă 20 de clienţi.

De când m-am angajat, am fost plătit întotdeauna după cât am muncit. În cooperaţie nu era salariu fix. Erai plătit la lucrări. Lucrai bine, aveai clienţi, luai salariu. Aşa este şi acum. Faci calitate, câştigi, nu…

Imaginaţi-vă un restaurant bun oriunde în oraş, sau o spălătorie bună, sau o… ceasornicărie bună. Acolo vom merge pentru că ştim că vom fi serviţi la nivelul exigenţelor noastre. Dacă ne respectăm munca, cu siguranţă vom avea numai de câştigat”, este convins Adrian Rotariu.

Sunt persoane care îşi iubesc de-a dreptul ceasul.

“Unii mă sună şi mă întreabă ‘Ce face bebeluşul meu?’ Şi atunci intervine presiunea. Imaginaţi-vă cum cercetează ceasul acea persoană, atunci când îl primeşte acasă. Să nu aibă zgârieturi, să nu aibă scame, minutarele să fie aliniate, acurateţea să fie ireproşabilă, să nu intre apă”, mărturiseşte acesta.

În anul 2012, la o întâlnire a pasionaţilor de ceasuri, a întâlnit un tânăr colecţionar la acea vreme de ceasuri mecanice ruseşti. “Am intrat în vorbă, mi-a spus că i-ar plăcea să înveţe să repare ceasuri şi i-am propus să vină la atelier. A început o colaborare frumoasă din care amândoi am avut de câştigat.

Tânărul a prins foarte repede, după trei ani de ucenicie a fost admis în urma unui examen practic la una dintre cele mai prestigioase şcoli de ceasornicari din Elveţia”, menţionează cu satisfacţie ceasornicarul.

Sursa: ziare.com

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here