Povestea unei Prime Doamne. Elena Cuza

0
1090

Povestea unei Prime Doamne. Elena Cuza

      Ştim cu toţii celebra „zicere” care spune că „în spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică“.Poate că în cazul Elenei Cuza ar trebui să modificăm puţin butada asta arhicunoscută şi să zicem că „în spatele unui bărbat de succes stă o femeie iubitoare”.

      Pentru că această Primă Doamnă a României moderne a fost o femeie cu un suflet deosebit, o femeie ce l-a iubit enorm pe Cuza, chiar dacă domnitorul i-a dat nenumărate motive ca iubirea să nu mai fie sentimentul predominant din relaţia lor!

       Vă propun astăzi la „Jurnal spiritual” o mică excursie cu „maşina timpului” şi să aducem în amintire câteva frânturi din tumultoasa viaţă trăită de Elena Cuza lângă Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, viaţă presărată de iubire, înşelăciune, intrigi, împliniri ori dezamăgiri. Fireşte, am să schiţez aici doar câteva crâmpeie din viaţa sa pentru că e greu să creionezi viaţa unui om în câteva rânduri!

          Cine a fost Elena Cuza? La 17 iunie 1825, la Iaşi, se năştea Elena Cuza, cea care avea să fie prima doamnă a Principatelor Unite, care s–a bucurat de preţuirea împăratului Napoleon al III–lea şi a soţiei sale Eugenia şi a fost iubită de românii timpului său. Era mică, subţire „cu ochii negri duşi în fundul capului”, având o fire excesiv de timidă.

          Tatăl ei era postelnicul Iordache Rosetti, fiul marelui vornic cu acelaşi nume, de la care moştenise moşia Soleşti, în Vaslui, iar mama, Ecaterina, Catinca cum i se zicea, era fiica logofătului Dumitrache Sturdza, care în timpul revoluţiei de la 1821, împreună cu întreaga familie, s-a refugiat la Cernăuţi, unde a stat doi ani, perioadă în care a avut loc şi căsătoria celor doi.

           Catinca era severă cu copiii săi şi nu le îngăduia niciodată nici cea mai mică lipsă de bună cuviinţă. Pentru că soţul ei suferea de o boală de inimă, ea luase în mâini toate treburile şi era recunoscută drept stăpână.

           Educaţia primită de Elena păstrează semnul tiparelor vremii. La vârsta fragedă guvernante şi dascăli particulari, ulterior, pentru desăvârşirea studiilor, pensionul Buralat. A fost şi o apropiată a cercurilor literare şi artistice ale Iaşiului. În 1844 îl întâlneşte pe Alexandru Ioan Cuza. Se îndrăgosteşte de el.

          În aprilie 1844 s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Îi scrie mamei, la 30 aprilie 1844: „Crede–mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Elena Cuza l-a secondat îndeaproape pe viitorul domnitor în desfăşurarea evenimentelor revoluţionare din Moldova, fiind familiarizată cu ideile novatoare ale Revoluţiei Franceze.

       În tumultul acţiunilor partidei liberale în Moldova, ca şi în contextul arestării revoluţionarilor din ordinul lui Mihai Sturdza, Elena Cuza şi-a depăşit propriile inhibiţii, reuşind să se implice activ în punerea în libertate a lui Alexandru Ioan Cuza, negociind chiar cu reprezentantul britanic Cuningham pentru aceasta. A fost nevoită, ulterior, să-l urmeze în exil pe Cuza prin mai multe oraşe, pe la Cernăuţi, Viena ori Paris. După o scurtă perioadă de exil, semnatarii Petiţiunii-Proclamaţie se întorceau în Moldova, unde au fost învestiţi în diverse funcţii publice.

          La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Şarmul lui Cuza atrăgea femeile din societatea gălăţeană şi din cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele infidelităţi ale lui Cuza au devenit prilej de bârfe, ajunse şi la urechile Catincăi, mama Elenei.

         La acea vreme, infidelitatea, mai ales cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar, de bon ton. De regulă, aceasta nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima infidelităţii. Aceasta nu se reuşea întotdeauna, fireşte!

        Elena Cuza a fost cvasi-incompatibilă ca profil psihologic cu responsabilităţile ce decurgeau din noul status social al familiei. Astfel, în perioada în care Alexandru Ioan Cuza şi-a exercitat mandatul de pârcălab la Galaţi, soţia sa avea să se auto-exileze în mai multe rânduri la Paris, vizibil nemulţumită de comportamentul libertin al acestuia, mai ales în ceea ce privea femeile.

          În locul ei va intra, însă, o mare rivală – Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi şi mama viitorului rege al Serbiei, Milan. Alegerea lui Cuza ca domn în ambele Principate a propulsat-o pe Elena la vârful vieţii sociale româneşti. Avea să recunoască într-o scrisoare adresată mamei sale că „am trăit mai totdeauna departe de societate şi nu ştiu nici eticheta, nici îndatoririle pe care trebuie să le am”. Legătura extraconjugală a soţului cu Maria Obrenovici a determinat-o pe prima doamnă să părăsească Bucureştiul şi să rămână mai bine de trei ani la Paris.

           La Paris a început să acorde o mai mare atenţie aspectului său exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă eleganţă şi a căpătat gusturi rafinate, a citit mult, informându-se intens asupra problemelor politice şi sociale ale vremii. A devenit, astfel, o femeie mai puternică şi a început să iasă din umbra mamei, a cărei personalitate autoritară a dominant a marcat-o mult timp, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată.

          Îndemnată de o parte binevoitoare a vechii elite ieşene, în special de către Constantin Sturdza şi Vasile Alecsandri, a decis să revină în ţară şi să-şi revendice locul şi rolul său de drept în noua societate românească.

            Este foarte posibil să-şi fi dorit să îl facă pe Cuza un om mai bun. Ar putea exista multe explicaţii ale întoarcerii sale dar cea mai firească, este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, şi că trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei.

         Cuza a fost încântat de această „nouă” Elenă, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, Vasile Alecsandri şi Costache Negri, să acorde căsniciei lor încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a devenit Palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa a devenit, pentru Elena locul său de refugiu, unde ea putea „gusta” câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, mai ales, pentru că Ruginoasa era locul unde rivala ei, Maria, n-a avut permisiunea de a  pătrunde.

           Doamna Elena a afişat până la sfârşitul domniei soţului său un comportament public fără cusur. Suferind enorm de pe urma faptului că nu i-a putut oferi lui Cuza un principe moştenitor, Elena Cuza i-a adoptat pe cei doi fii ai soţului său, a căror mamă nu era nimeni alta decât rivala sa, Maria Obrenovici, şi a acceptat să-şi crească nepoţii, după decesul surorii sale, Zoia Lambrino.

       A activat în spaţiul public aşa cum trebuia să fie o veritabilă Primă Doamnă! A adus alinare celor aflaţi în suferinţă şi a ctitorit monumente  de for public şi a înfiinţat şi muzee. Înfiinţează „Azilul de la Cotroceni” în 1862, loc ce–i va purta numele; militează pentru crearea unor spitale de bolnavi psihic, dar şi pentru uzul armatei.

          Elena Cuza înfruntase cu stoicism naşterea celor doi fii nelegitimi ai lui Cuza, Alexandru şi Dimitrie. Mai mult, „i–a iubit şi i–a crescut de parcă ar fi fost ai ei”. Cuza îi răneşte din nou, sentimentele când, după lovitura de stat din 11 februarie 1866, acesta părăseşte ţara doar cu Maria Obrenovici.

          Elena Cuza este, din nou, nevoită să–şi înăbuşe firea şi mândria rănită, pentru că îl iubea în continuare, cu bunele şi cu relele sale. Îmbolnăvindu–se în exil, Cuza va fi îngrijit în ultimele clipe doar de Elena, care i–a stat la căpătâi până în ultima scânteie de viaţă. La 15 mai 1873 se stingea, departe de ţară, la Haidelberg, fostul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Poate nu e lipsit de interes să amintim că atunci când Cuza murea, Maria Obrenovici se distra la un bal din Viena…

          După moartea lui Cuza, doamna Elena revine în ţară, dedicându–și toată energia creşterii celor doi fii nelegitimi. Viaţa îi va demonstra că nu îi era dat să aibă parte de mulţumiri din această etapă a vieţii.

          Dimitrie era fiul cel mai mic. Împlinise 25 de ani iar la Paris cunoscuse o franţuzoaică mai „deocheată”, cu care ţinea morţiş să se însoare. Fireşte, Elena Cuza s–a împotrivit din răsputeri. Dimitrie se sinucide la 21 octombrie 1888. Vestea morţii fiului aproape că a doborât–o pe mult încercata Doamnă. Îi rămăsese speranţa în Alexandru dar şi acesta, la mai puţin de doi ani, îl urmează în mormânt pe tatăl său.

         Doamna Elena visa ca viitoarea soţie a lui Alexandru să fie sănătoasă şi dintr–un neam ales. Pe 2 octombrie 1889, dimineaţa, Alexandru sosi cu trăsura de la Roznov, moşia domeniului Roznoveanu şi-I spune Elenei „Mamă, e multă vreme de când vrei să mă căsătoresc: te anunţ că sunt hotărât să mă însor cu Maria Moruzi!”.

      Cine era Maria Moruzi? Era strănepoată a fostului domn fanariot Constantin Moruzi. Acesta poruncise să fie decapitat la 18 august 1778 Ioniţă Cuza, străbunul soţului ei. Îşi spunea Principesa Moruzi de Galatzy şi era mult mai în vârstă decât Alexandru.

          Elena Cuza a încercat să-l înduplece pe Alexandru să renunţe la mariaj dar acesta era orbit de dragoste. Nu trecu mult şi acesta se căsători cu Maria Moruzi, iar la numai o săptămână îşi făcu testamentul prin care lăsa toată averea sa acesteia şi uzufructul averii, mamei sale, Elena Doamna.

             Era evident că averea Cuzeştilor o obseda pe noua doamnă Cuza şi că „interesul purta fesul”… Maria Moruzi forţează soarta şi îşi îndemnă soţul să facă o călătorie în Spania, deşi boala de inimă nu–i permitea un efort îndelungat. La numai şase luni de la căsătorie, cuplul se afla undeva în apropierea Madridului, când lui Alexandru i se făcu rău. Doamna Elena Cuza află că acesta trăia ultimele zile şi în ziua de 14 martie 1890, plecă din Botoşani spre Madrid, să–l mai prindă în viaţă pe Alexandru.

         Elena Cuza reuşeşte să ajungă aproape de graniţă, când o depeşă trimisă de fratele său, Teodor Rosetti, „o vesteşte de moartea prinţului, îndemnând–o să vie îndărăt”. Corpul lui Alexandru a fost readus în ţară de Sebastian Moruzi. Ceremonia înmormântării a avut loc la Ruginoasa. Când sicriul a fost coborât în criptă alături de tatăl său Alexandru Ioan Cuza şi fratele său, Dimitrie, Elena Doamna și întreaga asistenţă fură zguduite de durere.

          Şi totuşi cineva din asistenţă nu era o persoană chiar atât de îndurerată.  Vorbim aici de proaspăta văduvă, Maria Cuza. Averea Cuzeştilor intrase pe mâinile sale şi ale fratelui său, Sebastian. Imediat după înmormântare Maria i se adresă Elenei Doamna, spunându-I că Alexandru a lăsat un testament pe care îl are asupra sa. Doamna Elena nu ştia nimic despre vreun testament dar nu a protestat împotriva voinţei testamentare.

          La deschiderea testamentului s-a aflat că Alexandru lăsase Mariei, soţia sa, toată averea, inclusive Ruginoasa, iar mamei sale îi revenea doar o rentă de 50.000 de lei pe an. Îndurerată, Elena Doamna părăsi Ruginoasa, loc atât de scump ei, pentru totdeauna. Doamnei Elena i se propuse atacarea testamentului.

               Ea însă renunţă „nedorind târârea numelui lui Cuza–Vodă înaintea tribunalelor”. Amărâtă, va declara: „Maria s–ar putea mărita, în privinţa asta sunt convinsă că se va căsători oficial. Dar mai întâi o cred incapabilă să facă un mariaj dezinteresat, căci n–are nimic în inimă”.

            Maria Moruzi n–a stat prea mult să–l jelească pe nefericitul ei soţ, Alexandru. Apariţia inginerului Ionel I.C. Brătianu la Ruginoasa, unde efectua lucrări pentru repararea  drumurilor, a fost momentul să înceapă o nouă viaţă. Avea palat şi avere, doar dragostea îi lipsea. Ionel n–a stat nici el prea mult pe gânduri şi „s–a aruncat” în patul Mariei de la Ruginoasa. Dacă la început legătura era mai tainică, după câteva zile deveni publică. Ce nu se află, mai iute ori mai târziu pe plaiurile mioritice?…

           Ionel Brătianu află, cu stupoare, că Maria e însărcinată dar nu vrea să se căsătorească cu aceasta. Sfătuitorii lui Ionel propun Mariei un compromis, pentru o căsătorie de o zi. Maria a acceptat compromisul şi a devenit „doamna Brătianu” doar pentru o zi. Copilul lor va deveni la maturitate proprietarul moşiei Ruginoasa. Neîngrijit, castelul începuse să se ruineze, iar mobilele ce aparţinuseră familiei Cuza au fost scoase la vânzare, o parte din ele fiind recuperate de stat şi aşezate în Muzeul Unirii din Iaşi.

         Viaţa i-a dat Elenei multe lovituri. Una dintre acestea a fost atunci când a pierdut palatul de la Ruginoasa, loc atât de drag ei dar încăput pe mâna Moruzoaicei. S-a retras, ulterior, la Piatra Neamţ, unde s–a oferit să crească cinci orfani de la Spitalul „Caritatea”. A dus, în continuare, un trai modest şi retras, în afara ochilor publicului. Lumea făcea ce ştia ea mai bine… Uita… Un amănunt: la un moment dat i-a mai rămas, printre lucrurile personale, doar o rochie bună, păstrată pentru înmormântare!…Trist…

         Bunătatea binecunoscută a Doamnei Elena Cuza n–a fost răsplătită niciodată. La 24 ianuarie 1909, din întreaga ţară i se adresează omagii cu prilejul aniversării unei jumătăţi de veac de la înfăptuirea Unirii Principatelor. Cu modestia ei cunoscută, ea mulţumeşte „în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aveau să fie ultimele ei manifestări publice la care a participat.

       S-a stins din viaţă la numai câteva luni după împlinirea semicentenarului Unirii Principatelor Române, la 2 aprilie 1909, moment în care a fost omagiată de întreaga suflare românească. A fost incompatibilă cu preocupările sterile ale protipendadei bucureştene, ieşene sau gălăţene, sensibilă la infidelităţile soţului ei.

      După dorinţa ei, a fost înmormântată la Soleşti–Vaslui, proprietatea părinţilor săi. Lasă în urmă un mare nume legat de marile evenimente istorice ale celei de–a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea şi de înfăptuirea României moderne. Şi un renume de femeie deosebită!

       Elena Cuza a reuşit să se mobilizeze exemplar şi să-şi asume responsabilităţile ce decurgeau din rolul său social. A militat pentru educaţia femeilor şi mai puţin pentru emanciparea politică a acestora, însă prin devotamentul şi spiritul său de sacrificiu a demonstrat că prin eforturi individuale sau colective se poate modifica profilul societăţii civile româneşti. Ar fi o bună lecţie de urmat şi pentru contemporaneitate!… Părerea mea!…

         Vă recomand cu căldură a citi despre cine a fost Elena Cuza sursele de mai jos:

Radu R. Florescu, Elena Cuza – Dincolo de legendă, Magazin istoric, 1998

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

https://www.cnelenacuza.ro/biografia-doamnei-elena-cuza/

https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/elena-cuza/

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Alte articole găsiţi aici.

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here