Povestea teiului

0
83

Povestea teiului

Mihai Eminescu, nemulţumit de poezia sa Făt-Frumos din tei, publicată în Convorbiri literare la 1 februarie 1875, revine asu­pra ei, o rescrie şi, sub titlul Povestea teiului, o publică din nou în Convorbiri literare, la 1 martie 1878. Ca şi poetul, cei mai mulţi edi­tori şi critici literari consideră că Povestea teiului este o capodoperă, iar Făt-Frumos din tei „o variantă depăşită“. Unii (printre care Titu Maiorescu) au mers până într-acolo încât au preluat titlul primei for­me a poeziei şi l-au dat celei de-a doua, întrucât li se părea prea bun ca să rămână al „unei variante depăşite“.

Totuşi, poezia din 1875 n-a fost ştearsă din memoria cititorilor lui Eminescu, fie şi numai pentru faptul că se încheie cu o strofă care nu mai există în cea din 1878:

„La castel în poartă calul/ Stă a doua zi în spume,/ Dar frumoasa lui stăpână/ A rămas pierdută-n lume.“
Un nepot de frate al lui Mihai Eminescu, Victor Eminescu, va po­vesti în 1904 că poezia a fost inspirată de o întâmplare reală, având-o ca protagonistă pe o tânără din familia Balş şi că poetul, aflat la un mo­ment dat pe moşia acestuia, a scris cele patru versuri „cu creta pe poar­ta de stejar a Castelului“ de acolo (apud notele din ediţia Perpessicius).
Lăsând deoparte legenda, ca şi legenda despre legendă, putem constata, citind ambele poezii, că între ele nu există o diferenţă de va­loare atât de mare. Fiecare atrage prin ceva. Povestea teiului este mai strânsă, are o eleganţă de vinietă (sau de semnătură eminesciană!). Făt-Frumos din tei suferă, într-adevăr, de o anumită dezlânare şi de o imprecizie a imaginilor, dar pare mai adevărată. Impuritatea artistică produce o mai puternică impresie de viaţă decât perfecţiunea. Să ne bucurăm totuşi şi de forma ordonată a poeziei, pentru care a optat autorul însuşi.

Ea se remarcă imediat prin esenţializare, te face să te gândeşti la o poveste de dragoste sculptată de Brâncuşi. Personajele şi situaţi­ile sunt stilizate. Tatăl autoritar, fata vulnerabilă, capabilă totuşi să se opună autorităţii paterne, tânărul frumos, descins parcă din visurile ei secrete, nu au complicaţii sufleteşti şi ezitări. Ei joacă într-o piesă care s-a mai jucat pe Pământ de mii de ori. Gesticulaţia lor s-a clasicizat.

Pe de altă parte, este evident că hotărârea tatălui de a-şi duce fii­ca la mănăstire, împotriva voinţei ei, este doar un pretext epic pentru a imagina un love story himeric. De altfel, poetul nici nu dezvoltă foarte mult dialogul dintre tată şi fiică pe tema vieţii monahale. Ne aducem aminte că în Făt-Frumos din tei fata înspăimântată de per­spectiva călugăririi ei forţate explică în termeni patetici şi expresivi de ce anume nu vrea să ajungă între zidurile unei mănăstiri:

„Nu voi părul să mi-l taie/ Ce-mi ajunge la călcâie,/ Să orbesc cetind pe carte/ În fum vânăt de tămâie.“

În Povestea teiului caracterizarea ascezei călugăreşti este lipsită de plasticitate şi dramatism:

„Danţul, muzica, pădurea,/ Pe acestea le-ndrăgii,/ Nu chiliile pustii/ Unde plângi, gândind aiurea!“

Poetul expediază argumentaţia fetei pentru a o vedea cât mai re­pede pe aceasta fugind de acasă, la întâlnirea din pădure – neprogra­mată, dar presimţită – cu Făt-Frumos. Ceea ce contează în Povestea teiului este povestea de dragoste. Mihai Eminescu este cel mai bun maestru de ceremonii pentru crearea unei atmosfere afrodisiace: „Sara vine din arinişti,/ Cu miroase o îmbată,/ Cerul stelele-şi arată,/ Solii dulci ai lungii linişti.// Dar prin codri ea pătrunde/ Lângă teiul vechi şi sfânt,/ Ce cu flori pân-în pământ/ Un izvor vrăjit ascun­de./ Îngânat de glas de ape/ Cânt-un corn cu-nduioşare/ Tot mai tare şi mai tare,/ Mai aproape, mai aproape.“

Este momentul în care apare bărbatul ideal, călare pe un cal negru:

„Oare ochii ei o mint,/ Sau aievea-i, adevăru-i?/ Flori de tei el are-n păru-i/ Şi la şold un corn de-argint.“

Începe, fără cuvinte, jocul dragostei, gândit etapă eu etapă, şi interpretat cu artă de păpuşarul genial care mânuieşte cele două marionete:

„Ea privi atunci în jos,/ Trece mâna pe la tâmple,/ Iară inima-i se împle/ De un farmec dureros./ El se da tot mai aproape/ Şi cerşea copilăreşte;/ Al ei suflet se răpeşte/ De închide-a ei pleoape./ Cu o mână îl respinge,/ Dar se simte prinsă-n braţe./ De-o durere, de-o dulceaţă/ pieptul, inima-i se strânge./ Ar striga… şi nu se-ndură,/ Capu-i cade pe-a lui umăr,/ Sărutări fără de număr/ El îi soarbe de pe gură.“

Scenografic, regie, coregrafie şi, în cele din urmă, din nou scenografie:

„Sus în brazii de pe dealuri/ Luna-n urmă ţine strajă,/ Iar izvo­rul, prins de vrajă,/ Răsărea sunând din valuri.“

Povestea teiului ar merita un Oscar…

 

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here