Povestea pâinii (II)

painea 4Pâinea noastră cea de toate zilele

Singurul aliment menţionat în Tatăl Nostru – cea mai importantă rugăciune din universul creştin, pâinea are o deosebită importanţă şi pentru români.

Nu doar că suntem probabil poporul care consumă cea mai multă pâine din Europa (păstrând proporţiile, evident), dar pâinea are un rol unic în folclorul, mitologia şi chiar istoria noastră.

Rezultat al unei activităţi laborioase şi trecută prin diverse faze de transformare, pâinea este simbolul şi produsul muncii ţăranului român, precum şi întruchiparea hranei esenţiale a omului. La români a fost privită întotdeauna ca un aliment spiritual şi ca un dar al cerului. În fiecare zi, creştinul practicant se roagă pentru „pâinea noastră cea de toate zilele”.

Simbol esenţial al lui Hristos, pâinea este prezentă pe toate mesele rituale. La fel, pâinea era omniprezentă la celebrarea misteriilor patronate de divinităţile traco-greceşti ale câmpului şi vegetaţiei precum Dionysos, Attis, Cybele, Demetra. La primii creştini, actul frângerii pâinii era un gest al comuniunii. În cadrul tainei împărtăşaniei, euharistiei, pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Hristos.

La români, pâinea funerară (colacul mortului) şi vinul sunt ofrandele rituale prezente în cultul cinstirii strămoşilor.

Grâul, făina, aluatul şi într-un final pâinea sunt încărcate de sensuri şi simboluri pe cât de vechi pe atât de prezente în lumea satului de odinioare, fiind, după caz, semn de bucurie, belşug, puritate. Luând diferite forme, pâinea îl însoţea pe om de-a lungul vieţii, în momentele de bucurie, dar şi de necaz. Astfel, dacă la nuntă colacul este semn de bucurie, la înmormântare acesta semnifică trecerea omului prin viaţă precum şi un adevărat pod de trecere spre Lumea de Dincolo.

painea 5Pâine neagră    

Să nu uităm nici comportamentul de odinioară al românilor din comunităţile rurale în faţa pâinii proaspete puse pe masă: cel mai în vârstă membru al familiei, sau în lipsa sa, mama copiilor face semnul crucii deasupra pâinii după care abia apoi o frânge şi o împarte.

În ceremonialurile româneşti, pâinea este asociată cu sarea. Ele se oferă şi azi la vizita unor înalţi conducători.

Gestul acesta este unul deosebit de încărcat şi complex, deoarece exprimă dorinţa comunităţii ca respectivele persoane să le asigure bunăstarea materială, semnificată de pâine şi păstrarea nealterată a tradiţiilor simbolizată de sarea care nu doar că va conserva totul, dar este şi simbolul incoruptibilităţii, al permanenţei şi înţelepciunii.

În credinţele noastre străvechi, pâinea avea atributul unei fiinţe vii, fiind uneori chiar întruchiparea lui Dumnezeu. Împreună cu sarea, pâinea este lipsită de orice conotaţie negativă. Ea era aşezată pe masă la loc de cinste, învelită cu ştergar alb şi curat, pusă deseori lângă icoane, având rol apotropaic şi personificând bunăstarea familiei.

Pâinea cerea din partea românilor o atitudine de respect şi pietate. Pâinea nu se arunca, nu se uita pe undeva, nu se călca în picioare, şi nu se înjura. Deoarece se considera că ar fi un mare păcat. În timpul mesei nu se dădea bucăţica de pâine la vreun câine, deoarece se credea că acest gest cheamă sărăcia pe uşă. Dacă de la gură îţi cădeau firmituri de pâine, era un semn prevestitor de nenorociri.

Frământarea alauatului pentru pâine.    

painea 6Pâinea se cocea doar în anumite zile ale săptămînii, considerate faste acestui act. În lumea veche a satului românesc, pâinea putea fi plămădită şi pusă la cuptor doar de către o femeie „curată” (adică de către o femeie care în accepţiunea populară nu era în perioada menstruaţiei, nu era lăuză, sau nu era imediat după un act sexual).

Nici femeile care încălcau vreo interdicţie rituală  de genul „Să nu omori broaşte , că atunci pânea ce o vei frământa nu va dospi după mâna ta” – Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii româneşti, nu participau la elaboriosul proces de facere a pâinii.

Pâinea se punea în cuptor în deplină linişte, folosindu-se de obicei mîna dreaptă. În acel moment nu trebuia să existe ceartă sau tensiuni în casă, iar vizitele străinilor nu erau bine văzute. Întotdeauna numărul pâinilor trebuia să fie cu soţ, iar după ce se scoteau toate pâinile din cuptor, ţărăncile aruncau în cuptor câteva paie, o bucată de lemn sau un cărbune, crezând că astfel se face cărare în Rai.

În încheiere nu trebuie uitat faptul că pentru noi, românii pâinea însemna inclusiv câştigarea vieţii şi asigurarea existenţei cotidiene, după cum ne spune expresia „a-ţi câştiga pâinea”.

Sursa: descopera.ro

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here