Povestea codrului

0
20

Povestea codrului

Există riscul ca Povestea codrului să nu aibă răsunet în sufletul unui cititor de azi, pentru că ideea însăşi de poveste s-a schimbat radi­cal în ultima vreme, iar codrul mai înseamnă ceva doar din perspectivă economică şi turistică.

„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate Înflorind din mila/Codrului, Măriei Sale.“

În poveştile de altădată împăraţii erau buni şi înţelepţi, fiicele lor inimoase (şi puteau fi cucerite numai prin trecerea unor probe difici­le), zmeii – personaje malefice (a căror ucidere producea satisfacţie) etc., calul năzdrăvan mânca jar, dar era totuşi un cal, pe care puteai să-l că­lăreşti. Această tipologie clară şi consecventă făcea ca ireala lume a bas­mului să pară copiilor o realitate familiară, sau chiar adevărata realitate, în care se puteau refugia când viaţa devenea în vreun fel neprietenoasă. În poveştile de azi locul împăratului a fost luat de dictatori paranoici, hotărâți să distrugă umanitatea, de roboţi scăpaţi de sub control, de extratereștri cu veleităţi de lideri ai galaxiei. Fiicele acestora nu mai reprezintă un ideal matrimonial pentru Făt-Frumos (care, oricum, nu mai există), dar nici pentru superman-ul de serviciu, ci mai degrabă victimele unor abuzuri, care trebuie salvate din motive umanitare. Cât priveşte calul, ca oricare alt animal, de altfel, nu seamănă cu prototipul lui din atlasul zoologic, ci este o creatură metamorfotică, suprarealistă, eu picioare de­taşabile, ochi mai mari decât capul şi elice de elicopter în loc de coamă.
Iar pădurea… Aproape nimeni dintre contemporanii noştri (decât, poate, vreun pădurar-poet) nu mai simte un fior metafizic când intră în întunericul verde al unei păduri, nu mai are acces la modul ei solemn de a-i ocroti pe oameni, nu se mai poate lăsa absorbit de freamătul misterios al miilor de frunzişuri întrepătrunse. Deşi în copilărie m-am aventurat de multe ori în pădurile de fagi şi de brazi ale Bucovinei (iar la un moment dat mi-am amenajat într-o poiană o colibă din crengi), deşi pădurea face parte, vreau să spun, din modul meu originar de a fi, pot totuşi să-mi închipui că pentru mulţi oameni de azi pădurea nu înseamnă nimic. Ea rămâne o abstracţie din perspectiva tuturor celor care au copilărit explorând şanţurile săpate pe străzi pentru repararea ţevilor subterane sau jucând fotbal printre maşinile parcate în curţile interioare ale blocurilor.

Aşa stând lucrurile am un sentiment de zădărnicie scriind despre Povestea codrului. Sunt şanse mici să mă fac înţeles de contemporani. Mizez, totuşi, pe o memorie ancestrală, transindividuală, ca şi pe o memorie culturală, care suplinesc într-o oarecare măsură amintirea a ceea ce a experimentat cineva în propria lui viaţă. Cine l-a citit la timp pe Mihail Sadoveanu este, poate, în măsură să intre în jocul propus de Eminescu.

Poetul, plin de voioşie, exuberant, ne oferă o reprezentare fantezis­tă a codrului, depăşind gravitatea cu care evocă de obicei acest spaţiu misterios. în mod ingenios, el consideră codrul nu o împărăţie, ci un… împărat. Personificarea îi dă dreptul să folosească formula de înaltă politeţe „Măria Sa“, necompromisă vreodată în limba română (deşi aproa­pe toate celelalte formule de adresare şi-au pierdut în timp prestanţa, prin folosirea lor parodică).

Merită recitită prima strofă:

„Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/ Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei Sale.“

De ce „codru“ şi nu „pădure“? Aceste două cuvinte nu sunt perfect sinonime, codrul înseamnă, pentru un român, o pădure mai bătrână şi mai sălbăticită. De fapt, în România, aproape toate pădurile sunt codri (mai exact erau, până nu de mult, când s-a trecut la defrişări devasta­toare şi iresponsabile).

Eminescu slăveşte codrul cu dragoste, într-o dispoziţie ludică, amintindu-şi momente fericite din copilărie. în această stare de spirit dezvoltă jucăuş ideea, enunţată la început, că un codru este un împărat:

„Lună, Soare şi Luceferi/ El le poartă-n a lui herb,/ împrejuru-i are dame/ Şi curteni din neamul Cerb./ Crainici, iepurii cei repezi/ Purtători îi sunt de veşti,/ Filomele-i ţin orchestrul/ Şi izvoare spun poveşti./ Peste Hori, ce cresc în umbră,/ Lângă ape, pe potici,/ Vezi bejănii de albine,/ Armii grele de furnici…“

Analogia cu organizarea administrativă a unei împărăţii ordonea­ză haosul vegetal al codrului, îl face domestic. Lumea copacilor pierde ceva din măreţie, dar devine mai accesibilă. (în codru există, desigur, o ordine complexă şi subtilă, aceea ecologică, dar ea a fost remarcată şi analizată abia în secolul douăzeci). În plus, analogia generează un umor delicat, ca şi aceea dintre nunta împărătească şi nunta insectelor, în Călin (file din poveste).

Cerbii maiestuoşi în rolul de curteni, iepurii – buni alergători transformaţi în crainici, privighetorile cooptate în orchestră, izvoarele susurătoare care au atribuţia de a spune poveşti, albinele prezentate ca mulţimi plecate în pribegie şi furnicile văzute ca armate disciplina­te – toate aceste corespondenţe fanteziste atrag prin pitoresc şi printr-o simpatică aruncare în deriziune a activităţilor desfăşurate de oameni.

Poetul îi propune iubitei ca amândoi să ceară azil sentimental în acest rai al jocului şi al lipsei de răspunderi:

„Hai şi noi la craiul, dragă,/ Şi să fim din nou copii,/ Ca norocul şi iubirea/ Să ne pară jucării.“

Acolo, programul îndrăgostiţilor ar consta în hoinăreală şi răsfăţ, intr-o înecare fericită în frumuseţea lumii:

„Amândoi vom merge-n lume/ Rătăciţi şi singurei,/ Ne-om culca lângă izvorul/ Ce răsare sub un tei;/ Adormi-vom. troieni-va/ Teiul floarea-i peste noi,/ Şi prin somn auzi-vom bucium/ De la stânele de oi./ Mai aproape, mai aproape/ Noi ne-om strânge piept la piept…/ O, auzi cum cheam-acuma/ Craiul sfatu-i înţelept!“

lzvorul răsare, nu se află sub un tei, pentru că este „filmat“ de cei doi îndrăgostiţi din mers şi apare la un moment dat în raza lor vizuală, folosirea verbului a răsări ne face să trăim şi noi înaintarea prin codru.

Un silvicultor mi-a explicat că teiul nu-şi scutură niciodată floarea, decât în imaginaţia lui Eminescu. Dar mireasma lui intensă şi nepământească îţi poate da impresia, dacă închizi ochii, că eşti troienit cu flori. Fiind, de fapt, troienit cu mireasmă.

Sunetul de bucium, venit de departe, îi anunţă pe cei refugiaţi în codru, departe de oameni, că oamenii, totuşi, n-au dispărut de pe Pământ, ceea ce le creează îndrăgostiţilor un plăcut sentiment de sigu­ranţă (psihanalizabil).

Scena finală cu numeroşii curioşi care se adună în jurul teiului vrând să afle cine sunt intruşii adăpostiţi de el este cuceritoare, prin amestecul de umor şi tandreţe:

„Peste albele izvoare/ luna bate printre ramuri,/ împrejuru-ne s-adună/ Ale Curţii mândre neamuri:/ Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalţi cu steme-n frunte,/ Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte / Şi pe teiul nostru-ntreabă:/ Cine suntem, stau la sfaturi,/ Iară gazda noastră zice,/ Dându-şi ramurile-n laturi:// «O, priviţi-i cum visează/ Visul codrului de fagi!/ Amândoi ca-ntr-o poveste/ Și îşi sunt aşa de dragi!»“

Alex Ștefănescu, Eminescu poem cu poem

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here