Postul: Călătoria către Paște

0
129
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
Postul: Călătoria către Paște
Postul: Călătoria către Paște
Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul. Mai presus de orice, Postul este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paștele, „Praznic al praznicelor”.

El este pregătirea pentru „plinirea Paştelui, descoperirea cea adevărată”. De aceea, trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşte. Aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Paştele este mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este „mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie, cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul Liturghiei pascale: „Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum o afirmăm că o facem? „moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…”?

Răspunsul la toate aceste întrebări este: noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos.

Şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Romani, VI, 4). Astfel, de Paşte prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noastră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte.

Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: „Moartea nu mai există!” O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întreaga noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte — o „trecere”, un „Paşte” — către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. „Cu moartea pe moarte călcând”, ne-a făcut părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştelui spunem: „Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt!”

Aceasta este credinţa Bisericii mărturisită şi vădită de nenumăraţii săi sfinţi.

Oare nu ni se confirmă zilnic că această credinţă o avem foarte rar… Că tot timpul risipim şi înşelăm „viaţa cea nouă” pe care am primit-o ca pe un dar, şi că de fapt noi trăim ca şi cum Hristos n-ar fi înviat din morţi, ca şi cum acest unic eveniment nu ar avea nici un sens pentru noi?

Toate acestea se petrec din cauza slăbiciunii noastre, din cauza imposibilităţii noastre de a trăi statornic în „credinţă, nădejde şi dragoste”, la acel nivel către care Hristos ne-a ridicat când a spus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Să”. Pur şi simplu uităm toate acestea — atât de ocupaţi, atât de adânciţi suntem în problemele noastre cotidiene —, şi pentru că uităm, cădem. Iar din cauza acestei uitări totale, din cauza acestei căderi şi a acestui păcat, viaţa noastră devine din nou cea „veche” — neînsemnată, mohorâtă şi în cele din urmă zadarnică — o peregrinare lipsită de sens care este calea către un sfârşit fără sens. Reuşim să uităm chiar şi moartea, iar atunci, pe neaşteptate, în mijlocul vieţii noastre „fericite” se apropie: înfricoşătoare, implacabilă, absurdă.

Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita li isteţe şi tragedie a creştinătăţii noastre. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştele, de ce este nevoie de Post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi pe care noi atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea.

Cum putem iubi şi dori ceea ce nu cunoaştem?

Cum putem aşeza mai presus de orice altceva în viaţa noastră, ceva ce nu am văzut şi de care nu ne-am bucurat? Pe scurt: cum putem căuta o împărăţie despre care nu ştim nimic? Slujbele Bisericii au fost de la început şi încă sunt intrarea noastră înăuntru, comuniunea noastră cu viaţa nouă a împărăţiei.

Biserica ne descoperă prin viaţa sa liturgică ceva despre care „urechea nu a auzit, ochiul nu a văzut… Este ceva ce încă nu a intrat în inima omului, dar Dumnezeu l-a pregătit pentru cei ce-L iubesc pe El”. Iar în centrul acestei vieţi liturgice, ca inimă şi apogeu al său, precum soarele care răsărind pătrunde în tot locul, stă Paștele.

Acesta este uşa deschisă în fiecare an către negrăita frumuseţe a împărăţiei lui Hristos; este pregustarea bucuriei veşnice care ne aşteaptă; slava biruinţei care, deşi nevăzută, umple deja întreaga Creaţie: „Moartea nu mai există!” Slujbele Bisericii, în totalitatea lor, gravitează în jurul Paştelui şi, prin urmare, anul liturgic. Adică succesiunea timpurilor liturgice şi a praznicelor, devine o călătorie, un pelerinaj către Paşte; Sfârşitul care este în acelaşi timp şi începutul. Sfârşitul tuturor celor „vechi”, începutul vieţii celei noi; puntea statornică ce leagă această lume cu împărăţia deja descoperită prin Hristos.

Şi totuşi viaţa „veche”, aceea a păcatului şi a meschinăriei nu este uşor de biruit şi de schimbat.

Evanghelia aşteaptă şi cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiţi cu o privelişte, un ţel, un fel de viaţă care sunt atât de mult peste posibilităţile noastre!

Chiar şi apostolii, când au auzit învăţăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: „Dar cum poate fi posibilă aceasta?” Intr-adevăr, nu este uşor să respingem un mărunt ideal de viaţă, construit pe grijile zilnice, ale căutării bunurilor materiale, siguranţei şi plăcerii, pentru un ideal de viaţă în care desăvârşirea este scopul ultim: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este”. Lumea aceasta prin toate mijloacele sale de comunicare ne îndeamnă: Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă!

Hristos spune în Evanghelie: „Alege calea cea strâmtă, luptă şi pătimeşte, pentru că aceasta este calea către singura fericire adevărată”.

Dar fără ajutorul Bisericii cum putem face această teribilă alegere. Cum putem să ne pocăim şi să ne întoarcem la negrăita făgăduinţă dăruită nouă în fiecare an de Paşte? Aici intervine Postul Paştelui. Acesta este ajutorul pe care Biserica ni-l întinde nouă; şcoala pocăinţei, singura care va face posibilă primirea Paştelui nu ca pe o simplă dezlegare de a mânca, a bea şi a ne relaxa, ci într-adevăr ca pe sfârşitul „celor vechi” din noi, ca pe intrarea noastră întru „cele noi”.

În Biserica primară scopul principal al Postului era să pregătească „catehumenul”, adică pe creştinul nou convertit pentru Botez. In acea vreme, se săvârşea în timpul Liturghiei pascale. Dar chiar şi atunci când Biserica arareori mai boteza adulţi iar instituţia catehumenatului dispăruse, scopul fundamental al Postului a rămas neschimbat. Cu toate că noi suntem botezaţi, risipim şi înşelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De aceea, Paştele este întoarcerea noastră anuală la propriul nostru botez. Dar Postul este pregătirea noastră pentru efortul încet şi susţinut, pentru a realiza, la sfârşit, propria noastră „trecere” sau „pascha” („paşte”) către viaţa cea nouă în Hristos.

Postul este o călătorie, un pelerinaj!

Totuşi, îndată ce începem acest pelerinaj, îndată ce facem primul pas în „tristeţea strălucitoare”, vedem — foarte, foarte departe — destinaţia. Aceasta este bucuria Paştelui, este intrarea întru slava împărăţiei. Şi este această vedere pregustarea Paştelui, care face tristeţea Postului strălucitoare şi ostenelile noastre postitoare o „primăvară duhovnicească”. Noaptea poate fi întunecoasă şi lungă, dar de-a lungul pelerinajului o rază tainică şi strălucitoare pare că luminează la orizont. „Nu ne ruşina pe noi din nădăjduirea noastră, Iubitorule de oameni!”

”Postul cel Mare”,  Alexander Schmemann

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here