Portretul unui erou. Colonelul Vasile Scârneci, un vânător de munte şi două războaie mondiale

0
1538

Portretul unui erou. Colonelul Vasile Scârneci, un vânător de munte şi două războaie mondiale

      Suntem în anul următor celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918. Ne trăim viaţa cu mai mare sau mai mică patimă şi intensitate, alergăm după obiective şi lucruri mai mult sau mai puţin trecătoare, uitând, nu de puţine ori, să ne caracterizăm şi să fim caracterizaţi în tot ceea ce facem, prin prisma valorilor perene ale umanităţii: empatie, altruism, dedicare, perseverenţă, sacrificiu şi modestie.

        De aceea mi-am propus a aduce-n amintire crâmpeie din viaţa unui mare ostaş, vânător de munte, trăitor pe meleaguri braşovene şi care a avut şansa să lupte pentru ţara sa în ambele conflagraţii mondiale şi să-şi aducă  a sa contribuţie, deloc modestă, la construcţia României Mari. Este vorba despre colonelul de vânători de munte Vasile Scârneci.

         El este ilustrarea personificată a unei afirmaţii binecunoscute în mediul militar românesc, amintită de istoricul Florin Constantiniu în a sa „O istorie sinceră a poporului român”. Generalul german Hans Speidel, ajuns, după război, commandant al forţelor terestre NATO din Europa Centrală, răspunzând la întrebarea ziaristului american Cyrus Sulzberger: „Care au fost cele mai bune trupe ale Axei în afară de germani? Finlandezii, croaţii, ungurii?“ Acesta a răspuns, fără ezitare: „Niciunul dintre aceştia. Românii. Daţi-le şefi buni, şi nu veţi găsi trupe mai bune”.

           Personal, am scris multe articole în ţară şi prin străinătate sau am colaborat la scrierea câtorva cărţi despre vânătorii de munte români. Am „săpat” de multe ori prin arhivele militare sau civile după informaţii care pomenesc viaţa, luptele şi evoluţia trupelor de vânători de munte din Armata României, trupe create în vâltoarea primului război mondial, la 3 noiembrie 2016, dar, faptic, am ajuns să cunosc multe despre acest OM doar după ce am citit o carte de excepţie, bazată pe jurnalul de front din ambele războaie ale colonelului Scârneci.

          Este vorba despre „Viaţa şi moartea în linia întâi” apărută în 2012 la Editura Militară, o carte pe care nu am putut-o lăsa din mână până n-am terminat-o, cu toate că e un volum impresionant ca dimensiuni. De aceea, consider că niciun moment de istorie care aduce-n amintire eroii  şi la care eu voi lua parte nu va trece fără să-l pomenesc pe acest OM.

         Vasile Scârneci spunea: Nu am făcut acest răboj al intâmplarilor ca să-mi fac reclamă, aureolă, nici să câştig bani. Le-am scris pentru memoria ostaşilor care s-au săvârşit, au căzut cu faţa la duşman. Cei care vor urma după noi ştiu că am luptat pentru salvarea Patriei şi a Neamului.” 

          Vasile Scârneci, născut în Cohalm, adică la Rupea, azi în judeţul Braşov, a intrat în armata română în 1916, ca simplu soldat deşi contribuţia sa din perioada neutralităţii în sprijinul serviciilor secrete româneşti îi conferise dreptul la o situaţie mai bună. Înrolat ulterior în Regimentul 3 Vânători, a fost rănit de două ori şi decorat cu „Virtutea Militară”. Datorită comportamentului său de excepţie a fost avansat sublocotenent în rezervă, la propunerea ofiţerilor din regiment. În anul 1918, a devenit ofiţer activ la Regimentul de Vânători de Munte, armă de care va fi legată întreaga carieră a lui Scârneci.

          În ajunul intrării României în Primul Război Mondial Vasile Scârneci, ardelean din Rupea şi vorbind fluent limba maghiară, a îndeplinit 14 misiuni de cercetare în Transilvania, misiuni primite din partea Biroului 2 al Marelui Cartier General român.

          Într-una din ele este descoperit de agenţii secreţi maghiari dar reuşeşte să scape sărind din tren, apoi cu ajutorul unor tineri ţărani români demontează câteva şine, trenul deraiază la întoarcere fiind apoi capturat de armata română. Într-o altă misiune când era deghizat în honved este demascat de un ungur, reţinut în curtea primăriei, este salvat practic de primarul român Ticuşan din satul vecin care-i avertizeză pe sătenii unguri vecini veniţi să caute ajutoare militare, că armata română se apropie şi s-ar putea să aibă probleme dacă sunt prea duri cu spionul român.

          Primarul maghiar, după ce se sfătuieşte cu sătenii săi, devine foarte mieros, îl ospătează copios pe reţinut, apoi îl lasă să plece. Pe drumul spre Vechiul Regat, într-un alt sat apelează la doi liceeni români (despre care află că sunt băieţii preotului Hamzea), pentru a culege informaţii şi a găsi un culcuş pentru noapte, dar spre dezamăgirea sa aceştia nu numai că nu-l ajută, dar erau pe punctul să-l demaşte. Deziluzia sa va fi mai mare când, la câţiva ani după război, îi va întâlni pe cei doi mari dregători în Ardealul dezrobit… Roata istoriei nu-i întotdeauna fair play!…

        Raportează informaţiile culese în adâncime până la Racoş, generalului Constantin Tănăsescu, comandantul Corpului 3 Armată, şi mai ales informaţia culeasă de la nişte ţărani saşi care au văzut în gara Archita, lângă Sighişoara, debarcând trupe din Divizia 189 Germană. „La auzul acestei din urmă informaţii, generalul a sărit în sus şi, foarte sever, aş putea spune necuviincios, m-a ameninţat că va da ordin să fiu arestat dacă mai continui să spun cuiva astfel de baliverne (cuvântul este al generalului)”.

            Din păcate generalul Tănăsescu a ignorat informaţia şi n-a dispus verificarea ei şi-n consecinţă, nu peste mult timp, Armata 1 Română a pierdut o bătălie la Sibiu în faţa Armatei 9 Germane. Vasile Scârneci demisionează din serviciul de informaţii şi continuă războiul în calitate de sublocotenent comandant de pluton. Consemnează cu amărăciune atacul unui regiment de bosniaci chiar în ajunul Crăciunului din 1916. Îi scuză pe nemţi că i-a pus pe „păgâni” să le strice sărbătoarea.

         După Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie/7 mai 1918 impusă României de Puterile Centrale, Vasile Scârneci este nevoit să-şi schimbe numele (ca şi ceilalţi 60.000 de români ardeleni voluntari în armata română) pentru a nu fi predat, aşa cum ceruseră ungurii, spre a fi judecat pentru… trădarea patriei…

         Ca ofiţer în trupele de vânători de munte a cunoscut personalităţi de vârf ale vremii. De exemplu după bătălia de la Mărăşeşti din 1917, rănit fiind într-un spital din Bârlad este decorat cu „Virtutea Militară” de însuşi regele Ferdinand. Evenimentul pe care-l evocă cu profundă emoţie în 1925, când fiind de gardă la Castelul Peleş, Regele Ferdinand care se plimba împreună cu Constantin Stere îşi aduce aminte de el şi poartă un dialog pe această temă.

            De asemenea, prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea) i-a fost comandant de regiment în Primul Război Mondial. Din mâna lui a primit patru premii obţinute la competiţii sportive. În 1937 când Mihai, Mare Voievod de Alba Iulia, (viitorul rege Mihai) a efectuat stagiul de instrucţie, instructor i-a fost căpitanul Vasile Scârneci.

         Vasile Scârneci a participat şi la campania armatei române din Ungaria în 1919, în unitatea al cărui comandant de jure era prinţul Carol. În perioada interbelică, în paralel cu meseria armelor, şi-a cucerit un excelent renume de sportiv, fiind multiplu campion naţional la atletism şi participant la Olimpiada de Iarnă, la St Moritz, în 1928.

         22 iunie 1941 îl va găsi comandant secund al Batalionului 3 Vânători de Munte, cu gradul de maior. În cel de-al Doilea Război Mondial, a luptat în linia întâi. Mai bine de un an, Vasile Scârneci va fi, împreună cu ostaşii săi, mereu în linia întâi, participând la eliberarea nordului Bucovinei, la forţarea Nistrului, la urmărirea forţelor sovietice pe direcţia sud-est, peste Bug şi Nipru, la bătălia defensivă din Stepa Nogai şi mai ales la pătrunderea în Crimeea şi la asediul Sevastopulului.

           De-a lungul acestui drum  de luptă, marcat de fapte de eroism şi de numeroase şi dureroase jertfe, Vasile Scârneci a devenit comandant de drept al Batalionului 3 Vânători de Munte, a fost avansat locotenent-colonel şi a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a şi cu „Crucea de Fier”, clasele I şi a II-a.

        După un scurt răgaz pe coasta Crimeii, Batalionul 3 Vânători de Munte comandat de Vasile Scârneci va fi dislocat în apropiere de Novorossiisk, luând parte la bătălia purtată pentru Cuban şi Peninsula Taman. La sfârşitul anului 1943, după aproape doi şi jumătate petrecuţi pe front, mai tot timpul în linia întâi, Vasile Scârneci va reveni în ţară, la partea sedentară a Corpului de Munte.

         Istoria a consemnat faptul că, în zonele de operaţii ale vânătorilor de munte români şi germani, ruşii au opus o crâncenă rezistenţă. Fiecare vale şi înălţime a fost cucerită cu mari sacrificii. Nu degeaba i-au poreclit sovieticii pe vânătorii de munte români „diavolii verzi” şi nu degeaba au „lucrat” puternic în anii 50 pentru desfiinţarea vânătorilor de munte…

          Pentru a ilustra cele spuse anterior îmi permit să inserez aici o „mostră” din însemnările sale: Vasile Scârneci notează în jurnalul său în 24 august 1943: „Din cei 1.200 ostaşi cu care am trecut Nistrul la 17 iulie 1941, nu au mai rămas astăzi decât 432. Din aceştia, mulţi foşti răniţi, unii chiar de patru ori. Efectivul batalionului a fost completat, treptat cu oameni de adunătură, vărsaţi din jandarmi, grăniceri, aviaţie, marină, cavalerie. Apoi mulţi trimişi aici pentru reabilitare (dezertări repetate, jaf şi furt, indisciplină, automutilare etc.). Unii chiar condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Numai prin portul băştilor se cheamă că sunt vânători de munte. Cu astfel de oameni îţi trebuie multă, multă răbdare şi nervi de oţel, mai cu seamă în vâltoarea luptelor. Comandamentele nu controlează ostaşii cu care ne completează pierderile”.

         Una din preocupările lui Vasile Scârneci era ca ostaşii căzuţi să fie îngropaţi creştineşte, în cimitire bine îngrijite, pe care le vizita periodic. De asemenea, ca o consolare pentru rudele celor căzuţi la datorie, odată cu efectele personale şi decoraţii, trimitea şi o scrisoare în care elogia faptele acestuia.

          În 14 mai 1942 cu prilejul praznicului Înălţării Domnului, care este şi Ziua Eroilor, când a avut loc o slujbă de pomenire la Kucika în prezenţa comandantului de divizie şi a unui grup de ofiţeri germani, locotenent-colonelul Vasile Scârneci a ţinut o emoţionantă cuvântare în care arăta că „nu am venit să-i plângem pe cei plecaţi dintre noi în lumea veşniciei, am venit aici să-i slăvim, să le aducem prinosul nostru de recunoştinţă, să le cântăm imn de slavă celor mai bravi din Batalionul 3 Vânători de Munte”.

         Vasile Scârneci amintea în acel cuvânt al său bătăliile purtate la trecere Prutului, Nistrului, în câmpia Ucrainei şi Stepa Nogai, la Ţibulevka, la şanţul anticar de la Timoşevka, în istmul Mării Azov şi la Ghenicesk-Salkov în Crimea, la Karasubazar, apoi cele de pe crestele colţuroase ale Munţilor Iaila.

          Au fost primii care au atins Marea Neagră în Crimea. Apoi, fără pic de răgaz, au străbătut terenul stâncos prin Tuak – Kuciuk – Uzen – Kuru – Aluşta – Livadia – Ialta, apoi Alupka – Simeiz – Baidarî din Munţii Sevastopolului până la Urkusta. După numai două zile de odihnă au cucerit satul Alsu şi înălţimile stâncoase din faţa Dealului Capelei.

         Vasile Scârneci referindu-se la comportamentul ostaşilor răniţi nota în jurnalul său: „Răniţii din spitale se întorc grupuri, grupuri. Unii nevindecaţi complet… Sunt stoici, hotărâţi să-şi facă mai departe datoria. Ţăranii aceştia, ostaşi simpli, chiar după ce au văzut şi au simţit pe pielea lor grozăvia războiului, se întorc acum între noi, aici, la datorie”.

           După 23 august 1944, Vasile Scârneci va participa la luptele pentru eliberarea teritoriului naţional, batalionul său intrând primul în Sfântu Gheorghe şi Târgu Mureş. Avansat colonel în 1945, va fi trecut în „cadru disponibil” în 1946, asemenea atâtor ofiţeri ai armatei române, încheind astfel o carieră militară prodigioasă, din păcate fără recunoştinţa pe care ar fi meritat-o din plin.

        Vasile Scârneci a făcut sport de performanţă şi în 1924 a fost campion naţional la proba de 400 m garduri. Sportul care-l va consacra este schiul, atât de necesar unui vânător de munte. În 1928, Vasile Scârneci participa la Jocurile Olimpice de la St. Moritz în echipa de patrulă militară a României. Peste exact 20 de ani după tatăl său, Radu, fiul său, participa tot la St. Moritz la Jocurile Sportive de iarnă la probele de schi alpin. În calitate de schior renumit şi instructor de schi iscusit, Vasile Scârneci a venit în contact cu multe personalităţi ale timpului.

        Colonelul Vasile Scârneci a redactat un jurnal de front în care a consemnat zilnic întâmplările de pe front în perioadele 1916-1920 şi 1941-1943.  Acest jurnal păstrat cu sfinţenie de fiul său, braşoveanul Radu Scârneci, îngropat în grădina casei, a fost valorificat în 2012 de către Editura Militară în lucrarea „Viaţa şi moartea în linia întâi”, autor Vasile Scârneci, ediţie îngrijită de Adrian Pandea.

          „Viaţa şi moartea în linia întâi” este o mărturie, un „răboj al faptelor“, cum îi spune Vasile Scârneci, fără egal în memorialistica de război de la noi. Cele 504 pagini de text şi cele 112 pagini de fotografii alb-negru reconstituie momentele dramatice ale vieţii şi morţii în lina întâi.

          Atât subsemnatul cât şi mulţi dintre cei care au citit cartea spunem că este un jurnal de front plin de suspans, motiv pentru care vânătorul de munte braşovean poate fi numit un fel de Sven Hassel al românilor. Dar fără fantezii literare ancorate-n ficţiunea unor lupte de aiurea… Este un jurnal fidel al zilelor şi nopţilor de front real, cu viaţă şi moarte-n linia-ntâi! Cine se apucă de citit această carte nu o poate lăsa din mână!…

         Vasile Scârneci nota zilnic, cu durere, numele celor ucişi sau răniţi din rândurile batalionului său, în ce împrejurări. Răzbate din întreaga carte grija impresionantă a lui Vasile Scârneci faţă de subordonaţii săi. Aceasta este evidenţiată de unul din comandanţii săi, locotenent-colonelul Nicolae Strat, care notează într- una din caracterizările anuale: „Iubeşte soldatul şi-l apără”. 

           Dacă planificarea atingerii unor obiective care pe hărţile statului major al diviziei părea simplă, dar care în urma recunoaşterilor din teren rezulta că implică pierderi mari, Vasile Scârneci avea curajul să-i înfrunte pe comandanţii săi pentru a face schimbări în plan astfel încât pierderile să fie minime.

           Şi nu s-a jenat niciodată să-şi „apostrofeze” comandanţii şi şefii pentru diverse gafe de ordin militar sau comportamental, chiar dacă avea mult de pierdut din asta…Vorba lui Scârneci: „Unde să mă trimită mai mult decât în linia-ntâi, cu băieţii mei?”… Noroc că-n linia întâi majoritatea ofiţerilor erau de caracter şi experimentaţi de luptele zilnice, reuşind să găsească soluţii pentru corectarea unor erori apărute pe „filiera” diverselor state majore pe linia de comandă şi a proteja viaţa soldaţilor.

         Aş mai îndrăzni să rememorez o întâmplare definitorie pentru caracterul lui Vasile Scârneci, întâmplare ce se regăseşte-n al său jurnal de front. Prin toamna anului 1941, un general din armata română, sas de origine, soseşte-n inspecţie pe front şi ajunge la vânătorii de munte ai Batalionului 3 V.M., însoţit de doi căpitani germani, cu care bârfeşte-n limba lui Schiller cum că ostaşii lui Scârneci  sunt „niște leneși, murdari, un fel de țigani”…

          Nu bănuia că va fi înţeles de Vasile Scârneci care a reacţionat imediat şi ferm, aducându-şi aminte că vorbea şi germana. I-a transmis că linia-ntâi în care luptau necontenit ostaşii săi nu-i pension de domnişoare şi nici staţiune climaterică… În jurnalul său aduce aminte faptul că acei militari ce erau decoraţi cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară românească, puteau întreprinde demersuri de a se întoarce acasă de pe front iar respectivul domn alesese această variantă…

         Dar Vasile Scârneci a ales-o pe cea de a rămâne pe front alături de „țiganii Gârcinului” din Săcele şi ceilalţi soldați din Țara Bârsei. Vasile Scârneci nota sec şi la obiect: „Apa trece și… fraierii (cum ne-ai botezat) rămân aici, la datorie. Și țiganii, alde Marșavela, Gândac, Răducanu etc., care cu avutul lor de acasă, de la Gârcin, nu pot orbi niciun cocoș, rămân cu mine să ducem faima vânătorilor de munte mai departe, tot mai departe.”…

        Nu pot încheia aducerea-n memoria colectivă a acestui adevărat erou al oştirii române fără a pomeni câteva cuvinte şi despre fiul său, cel care a păstrat cu sfinţenie preţioasele însemnări ale tatălui său, braşoveanul Radu Scârneci, trecut la cele veşnice la începutul lunii august 2015. Radu Scârneci, schior de performanţă şi antrenor de schi, a fost şi cel mai vechi rezident din Poiana Braşov. Destinul lui a fost legat de munte şi de acest loc, a cărui istorie s-a scris sub privirile lui, în cei 89 de ani de viaţă.

          Radu Scârneci spunea în interviurile acordate presei braşovene că a ajuns în Poiană în rucsac, adus de tatăl lui, în 1933. Este de menţionat, în contextul rândurilor de faţă, că Vasile Scârneci a fost primul braşovean cu reşedinţă permanentă în Poiana Braşov, iar fiul lui, Radu Scârneci, a locuit în casa construită de tatăl lui pînă în ultima clipă a vieţii.

       Născut în 1926 în Şchei, şi-a petrecut copilăria în staţiunea montană care, pe atunci, număra doar cîteva cabane şi un restaurant.Cu timpul, au apărut şi alte construcţii care, după naţionalizările inerente perioadei comuniste, au fost demolate. Casa lui Scârneci e singura care a rămas în picioare. La şase ani Radu Scârneci a învăţat să schieze cu cel mai bun profesor, tatăl său. Mai târziu, în 1948, a participant la Olimpiada de Iarnă de la St Moritz, urmând drumul trasat tot de tatăl său. În 1951, cu ocazia Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă, Poşta Română a tipărit un timbru dedicat competiţiei. Pe timbru apare Radu Scârneci, singurul schior român căruia i s-a dedicat vreodată o marcă poştală.

      Dumnezeu să-i odihnească-n pace pe amândoi!

       Ţin să mulţumesc, la final, unui om care a făcut mult în Braşov pentru păstrarea vie a memoriei marelui ostaş roman Vasile Scârneci, Florin Şerban pe numele său, şi Muzeului Judeţean de Istorie Braşov care a găzduit o mică expoziţie, un „colţ de memorie”, cu documente, lucruri şi fotografii aparţinând eroului acestor puţine rânduri.

Despre cele citite aici mai puteţi găsi şi-n sursele de mai jos:

Scârneci, Vasile, Viaţă şi moarte în linia întâi, Editura militară, Bucureşti, 2012

http://www.edituramilitara.ro/istorie/4-viata-si-moartea-in-linia-intai-vasile-scarneci.html

http://lapasprinbrasov.ro/brasoveni-celebri-colonelul-vasile-v-scarneci-1896-1969/

Florin Șerban – retromil.ro

Gânduri bune tuturor din “pridvorul” de sub Tâmpa!

Alte articole găsiţi aici.

Al dumneavoastră,

 Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here