Ajută-te singur: Poeţi ridicaţi din popor. Shakespeare

0
172

shakespeare

Pentru a păstra autenticitatea mesajului, a fost păstrat limbajul din perioada interbelică, atunci când cartea a fost tradusă și publicată la noi.

Dacă trecem la un alt şir de talente, poezia de pildă, care, de asemenea a găsit printre feciorii sărăciei pe unii din cei mai calzi şi mai bine înzestraţi adoratori ai ei, vedem că Marmontel, Metastasius, Jean-Baptiste Rousseau, Moliere, au avut cu toţii o umilă obârşie.

Până în clipa când scriem, numărul poeţilor făcând parte din clasa lucrătoare, e deajuns de mare ca să umple paginile unui volum însemnat. În timp ce vechii poeţi fiancezi erau mai toţi ieşiţi dintr-o obârşie nobilă, ca de pildă: Enríe al IV (autorul „încântătoarei Gabriela”), Thibault, conte de Champagne, – Lusignan, conte de la Marche, – Raoul, Blondei şi Basselin, ale cărui cântece erau tot aşa de copioase ca şi mustul strugurilor săi, – câţiva dintre poeţii vremii noastre, dimpotrivă, sunt oameni ieşiţi dintr-o umilă obârşie ca: Beranger, care fu tipograf, Reboul brutar şi Jasmin bărbier.

Béranger, cel mai mare făuritor de cântece, era copil din popor.

El fu crescut de bunicul său, un croitor sărac, a cărui amintire a cântat-o atât de gingaş în „Croitorul şi Zeiţa”. Beranger nu se ruşina de obârşia lui, cânta adesea ori cu mândrie: „Sunt din popor, cu totul din popor!…”

Ar fi putut spune, dimpreună cu Michelet, care şi el fusese tipograf în tinereţe: „M-am născut ca firul de iarbă între lespedele trotuarului Parisului…” Beranger avea patima libertăţii. Copil din popor, scria pentru popor, din adâncul cel mai curat al sufletului său. „Cântecele mele – spunea el – sunt eu”, sau, cum spunea poetul scoţian Nicoll de propriile lui cântece: „În ele mi-am pus inima.”

Reboul şi Jasmin ne înfăţişează alte chipuri de oameni însemnaţi, care prin înaltele şi frumoasele lor gânduri, au înnobilat sărăcia.

„Îngerul şi Copilul”, mică bijuterie de poezie, pe care o datorim penei celui dintâi, este cunoscută în toată Franţa, şi mulţumită traducerilor ce s-au făcut, în toată Europa. Oricâte onoruri a primit în viaţa sa, Reboul n-a uitat niciodată şi nici n-a dispreţuit cinstitul loc de lucrător pe care-l avusese, – şi dând poeziei toate ceasurile de răgaz, şi-a urmat totuşi meseria de brutar.

Reboul

Durerea l-a făcut poet – o mare durere pricinuită de moartea nevestei şi copiilor săi – şi din această cauză poezia lui este serioasă şi gânditoare. Din potrivă, Jasmin, bărbierul-poet din Agen, nare a nu fi avut alt îndemn decât veselia inimii Şl nevoia de a umple, ca şi pasărea, aerul cu cântecele sale. Şi totuşi, soarta avu pentru el, încă din copilărie multe asupriri.

Tatăl său era ghebos, iar mama şchioapă. Una din cele mai depărtate aduceri aminte a lui, era de a fi întovărășit pe stradă pe bunicul său muribund, dus în singurul jelț ce era în casă. „Unde te duci, bunicule?”  zise copilul. „Fiul meu, – răspunse bătrânul – mă duc la spital-, – acolo mor toţi ai noştri…”. Din această amintire şi din altele nu mai puţin atingătoare, Jasmin a alcătuit sub numele de „Amintirile mele” un plăcut fragment de autobiografie ale cărui tablouri sunt aşezate cu o artă desăvârşită.

Totuşi se găsi mijlocul ca acest copil să fie trimes la şcoală, unde el dădu dovadă de îndemânare şi luă premii.

Fu aşezat apoi la un bărbier, unde, muncind în timpul zilei la învăţarea meşteşugului, se îndeletnicea în ceasurile de răgaz cu cetirea câtorva cărţi luate cu împrumut. După un timp, putu să se aşeze pe socoteala sa, şi fără a-şi înceta îndeletnicirea de frizer al tinerimii, porni să alcătuiască poezii şi cântece, cărora nu le lipsi nici publicitatea şi nici; aprecierea mulţumii.

În sfârşit, binefacerile norocului se abătură atât de îndestulătoare în prăvălia tânărului bărbier, încât, într-o pornire de furie poetică, el sfărâmă jelţul străbun, în care atâţia de-ai lui fuseseră duşi să moară, la spital. La început, nevasta lui nu-l lăsă să scrie, – mersese cu împotrivirea până acolo, încât îi ascunsese călimara şi condeiul, dar când văzu că versurile se vindeau, îşi schimbă cu totul părerea, şi de atunci încolo, ea era cea dintâi care-i dădea hârtia şi condeiul, spunându-i:„Curaj, curaj!… fiecare viers este ţigla, pe care o făureşti, ca să ai cu ce-ţi acoperi casa.” Şi în adevăr, lucrurile merseră aşa de bine, în cât în scurtă vreme, Jasmin putu să-şi cumpere casa în care să locuiască, – cu ţigle cu tot.

Anglia şi-a avut, asemenea, poeţii ei lucrători : Burns, plugarul, – Clare, ţăranul, – Bloomheld,; copilul de fermă; Tannahill, ţesătorul; Cooper, cismarul şi Critchley Prince, lucrător de fabrică. Dar cu mult deasupra tuturor se ridică Shakespeare care, şi dânsul, se născu într-o umilă stare socială.

Tatăl său era măcelar şi crescător de vite, şi după o anumită tradiţie, însuşi Shakespeare ar fi fost în tinereţe scârmănător de lână, în vreme ce alte biografii ni-l arată mai întâi pedagog, mai apoi ajutor de notar.

Adevărul e că dânsul pare să fi fost nu numai un om, ci un rezumat al umanităţii. Exactitatea vocabularului său naval este aşa de perfectă, încât un scriitor care e şi marinar, ar putea susţine că trebue să fi fost matelot, în vreme ce un preot găseşte în scrierile lui dovezi netăgăduite că trebue să fi fost om al bisericii, – iar un judecător al calităţilor şi lipsurilor rasei cavaline ar putea susţine, cu acelaşi temei, că e peste putinţă ca el să nu fi fost într-o măsură şi geambaş.

Ceea ce este sigur, e că, înainte de a fi actor, Shakespeare avusese mai multe meserii şi câştigase, pe întinsul câmp al experienţei şi observaţiei care-i stătuse la îndemână, comori nespuse de cunoştinţe. De altfel, nu poate nimeni să se îndoiască că el studia cu o putere minunată de atenţie şi muncea cu o căldură neasemuită.

Astfel de oameni, deşi foarte neegali între ei sub raportul meritului şi al distincţiunii, dau totuşi, nepreţuite pilde de sârguinţă şi îndemânare.

Si vieaţa lor este de mare folos întru arătarea drumului, acelora care, în orice îndeletnicire, năzuesc spre perfecţionare. Însufleţiţi de un sănătos spirit de iniţiativă individuală, aceşti oameni, fără excepţie, au fost nişte muncitori neobosiţi, şi, trebue să recunoaştem, nicio distincţie cu adevărat onorabilă nu se poate câştiga decât cu preţul celor mai mari sforţări individuale; perfecţiunea nu se găseşte pe pământul lenei.

Numai prin truda creerului şi a mâinii putem dobândi cunoştinţe, căpăta înţelepciune şi izbândi în afaceri.

Chiar pentru acei ce s-au trezit în bogăţie şi mărire nu există renume trainic care să poată fi câştigat fără înc-păţânate sforţări; părinţii pot foarte bine să lase copiilor avere, dar nicicând nu le pot lăsa cunoştinţe şi înţelepciune.

E uşor pentru cel bogat, dând bani, să facă pe altul să muncească pentru el, dar nu poate face pe alţii să gândească pentru el, şi educaţia pe care fiece om şi-o datoreşte sieşi, nu se află de vânzare nicăeri.

În adevăr, învăţătura că nu poţi ajunge, cel puţin într-o măsură, la perfecţiune decât după o străduinţă încăpăţânată, e tot aşa de adevărată pentru cel bogat, ca şi pentru Gilford, de pildă, care ajunsese redactor şef la Quarterly Review, fără să fi fost la altă şcoală decât la magherniţa unui cârpaciu, sau pentru Hugh Miller geologul, care nu primise altă învăţătură decât ceea ce-i dăduse cariera de piatră de la Cromarty.

Numai slobodului exerciţiu al propriilor lui însuşiri, omul îşi poate datori cunoştinţele şi experienţa, din a căror împreunare se naşte înţelepciunea; şi-i tot aşa de copilăros să nădăjdueşti că vei ajunge fără muncă şi trudă să capeţi aceste bunuri, ca şi cum ai vrea să recoltezi fără să fi semănat.

Se povesteşte de Grosteste, fost episcop de Lincoln, şi, pe vremea lui, un om foarte puternic, că într-o zi, fratele său, un om leneş şi de nimic, îl rugă să facă din el un om mare. „Frate, îi zise episcopul, eu pot să-ţi dreg plugul dacă e stricat, şi să-ţi cumpăr alţi boi dacă ţi i-ai pierdut, dar nu pot face din tine un om mare: muncitor de pământ te ştiu şi muncitor de pământ, vai, sunt silit să te las…”.

Este desăvârşit limpede că bogăţiile şi bunăstarea nu sunt trebuitoare la desvoltarea celor mai înalte însuşiri ale firii umane.

Dacă ar fi altfel, lumea n-ar fi avut niciodată atâtea îndatoriri faţă de cei care au ieşit din rândurile de jos ale societăţii. Un trai uşor şi îmbelşugat pregăteşte rău pe oameni în lupta aprigă împotriva greutăţilor, şi lasă adormită conştiinţa de puterea proprie, fără care toate îndeletnicirile omeneşti sunt despoiate de orice energie şi orice rost.

În adevăr, departe de a fi un rău, sărăcia, dacă-i punem împotrivă energia spontaneităţii individuale, poate ajunge un mare bine: căci ea face pe om să simtă trebuinţa acestei ființe cu lumea, în care, în pofida căderilor acelora care-şi cumpără bună starea cu jertfa decăderii lor, – cel drept şi cel veghetor găsesc putere încredere şi izbândă.

„Oamenii, zice Bacon, par a nu da adevărat preţ nici bogăţiilor, nici puterilor lor: celor dintâi le dau o prea înaltă valoare, celor din urmă una prea neînsemnată.”

“Încrederea în sine şi cumpătarea în dorinţe pot totuşi să deprindă pe om să bea în propriul său pahar, să-şi găsească bună pâinea, să se preţuiască fericit, câştigându-şi viaţa prin muncă şi să facă cea mai potrivită întrebuinţare cu bunurile care îi sunt încredinţate.”

Bogăţiile aduc atâtea ispite oamenilor, care toţi sunt mai mult sau mai puţin înclinaţi spre bună stare şi spre plăceri, încât slava e şi mai mare pentru acei care, deşi încărcaţi de darurile norocului, iau totuşi o mare parte la truda generaţiei lor, dispreţuind plăcerile şi ducând o vieaţă de muncă.

Mai cu osebire trebue să admirăm pe acei care, însufleţiţi de credinţă şi porniţi întru ajutorarea semenilor lor, au părăsit de bună voie plăcerile, puterea şi onorurile la care puteau ajunge, şi s-au coborât din locul înalt unde stăteau, ca, amestecându-se în mulţime, să ajute pe sărac şi pe nevoiaş.

Astfel fură François Xavier şi François de Sales, – amândoi oameni de rang mare, care dovediră cu pilda vieţii lor, că sunt alte lucruri frumoase în lume decât să ai un rang înalt, – şi năzuinţe mai nobile decât adunarea de bogăţii. Drumul de osteneli, suferinţe şi sărăcie, pe care merse François Xavier, duse la un sfârşit de mucenic; dar această mucenicie, departe de a fi o cădere, fu o izbândă din cele mai strălucite.

„Ajută-te singur!” (Self-Help) sau “Caracter, puritate și stăruință”, de Samuel Smiles. În românește de AL. LASCAROV-MOLDOVANU. Editura CUGETAREA, București. Ediția a- III-a

Jurnal Spiritual