Popasuri braşovene: Nenea Iancu şi Braşovul

0
221

Popasuri braşovene: Nenea Iancu şi Braşovul

Stimaţi cititori, astăzi vă propun, în „Popasuri braşovene” aici la „Jurnal Spiritual” să ne aducem aminte „un piculeţ” de nenea Iancu Caragiale, mai ales că, din ce în ce mai mult, ne dăm seama, dacă mai era nevoie, că trăim invariabil sub steaua „mofturilor” atât de bine zugrăvite de condeiul său acid.

Dar, fireşte, eu n-am să fac, în acest context, vreo exegeză a operei lui, pentru că sunt alţii mult mai în drept s-o facă, ci doresc să aduc în amintire doar câteva fapte şi gânduri despre legăturile sale cu ardelenii şi, mai ales, cu urbea braşoveană.

 Recunosc cinstit că sunt un mare „fan” al lui nenea Iancu, al lui şi-a altor câţiva mari condeieri români, dar nu-mi permit să mă substitui, doar prin câteva rânduri aşternute aici, celor mult mai pricepuţi şi mai aplecaţi către studiul vieţii şi operei sale.

Şerban Cioculescu, critic și istoric literar român, profesor la universitățile din Iași și București, poate cel mai mare „caragialeolog”, spunea despre el că: „Dintre toate figurile noastre scriitoriceşti, nici una nu ispiteşte mai mult biografia  decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât şi prin aspectele variate ale existenţei, omul sugerează tot atâta, dacă nu mai multe decât însăşi opera lui. Ca şi Oscar Wilde, scriitorul român ar fi putut spune că şi-a pus geniul în viaţă şi numai talentul în operă.”

Ştim cu toţii că nenea Iancu Caragiale a încetat de mult să fie doar un mare dramaturg al românilor.A devenit o veritabilă emblemă naţională, „chipul diurn al fiinţei naţionale, cel nocturn fiind, desigur, Eminescu”, cum bine spunea despre el scriitorul Dan C. Mihăilescu.

Acelaşi autor l-a catalogat, pe bună dreptate, ca find „un clasic provocator, de redescoperit şi recalibrat cu fiecare generaţie”.

Şi mare dreptare are!Tot Dan C. Mihăilescu aminteşte, într-o antologie a sa, că nenea Iancu a fost, pe timpul vieţii, „când adulat când discreditat, refuzându-i-se de două ori premiul Academiei, i s-au intentat procese de plagiat, i s-a atacat virulent opera, fiind considerat când «arhicanalie», când «ultimul ocupant fanariot» al României”.

Poate că din cauza „valurilor” prea furtunoase ale vieţii sale pline de tumult şi a acestor întâmplări care i-au colorat neplăcut viaţa, nenea Iancu şi-a plănuit, către sfârşitul vieţii, exilul nedorit dar asumat dinspre Vechiul Regat către Apus. Dacă mai întâi a trecut pe la Braşov, Sibiu ori  Cluj, Caragiale a ajuns la Berlin, unde s-a stabilit în 1905. Şi unde a murit neîmpăcat că nu mai era, totuşi, printre „moftangii” plaiurilor mioritice…

Unii l-au catalogat, la acea vreme, chiar ca nefiind un patriot veritabil ceea ce, mie mi se pare de o maximă „naivitate” ca să nu zic prostie!…

Atitudinea sa veşnic boemă şi pusă pe „băşcălia” sănătoasă ori derapajele sentimentale sau de afaceri din viaţa personală nu trebuie confundate cu neiubirea faţă de neamul său!

Există, fără tăgadă, destule dovezi evidente ale apartenenţei asumate a lui Caragiale la românism. Originile sud-dunărene ale familiei şi precum şi tumultul lumii bucureştene al epocii sale nu l-au împiedicat să priceapă şi să susţină demersurile românilor ardeleni în lupta lor pentru emancipare socială şi pentru unitate naţională. Ataşamentul şi calda lui înţelegere pentru destinul românilor din Transilvania ori Moldova de peste Prut s-au manifestat în multe ocazii.

Este de notorietate, în acest context, faptul că, la Bucureşti, ca membru al „Ligii pentru unitate culturală a românilor”, denunţa vocal expulzarea de către Dimitrie A. Sturdza a unui grup de ziarişti români din Transilvania, efectuată la cererea autorităţilor austro-ungare.

Surse din epocă dezvăluie că ar fi folosit la acest eveniment un limbaj mult mai „colorat” decât ar fi fost coşer! Dar vorbim despre nenea Iancu, nu?

Cu altă ocazie, participând la o întrunire studenţească în 28 septembrie 1897, în discursul său, Caragiale a spus o propoziţie memorabilă: „Românii subjugaţi ne sunt indispensabili ca aerul!”. Ar fi spus asta dacă nu era un veritabil patriot? Totuşi, el nu se comporta în spaţiul public precum ai săi „stimabili monşeri” Tache Farfuridi ori Iordache Brânzovenescu.

Nu a fost de mirare că, în atmosfera aproape duşmănoasă constituită în jurul său, Caragiale s-a gândit la a se exila de bună voie. A făcut-o, pentru prima dată, la 1891, atunci când intenţiona a se stabili la Sibiu şi, apoi, în anul următor, când îşi exprimă reprezentanţilor „ASTREI” dorinţa de a se stabili, cu familia, la Braşov.

Ideea de stabilire a sa în Transilvania nu s-a concretizat, în contextul politic de atunci. Nu-i mai puţin adevărat că aceiaşi reprezentanţi ai „ASTREI” considerau inoportună venirea peste Carpaţi a unui intelectual atât de „spumos” din Regat, deoarece chiar ei erau suspectaţi de legături de neadmis pentru stâpânirea austro-ungară cu guvernanţii de la Bucureşti. Dorinţa lui Caragiale de a se stabili peste Carpaţi va fi amânată pentru peste un deceniu, cu o destinaţie mai îndepărtată decât, poate, ar fi fost cazul.

Nenea Iancu a avut mulţi amici la Braşov. Este notoriu faptul că reputatul cărturar braşovean Andrei Bârseanu a introdus opera lui Caragiale în activitatea didactică de la liceul românesc din Braşov precum şi în manifestarile anuale ale „Societăţii de lectură a studenţilor” braşoveni.

Printre oamenii de cultură braşoveni, care l-au cunoscut, apreciat şi promovat în Ardeal pe Caragiale, s-au aflat: Valeriu Branişte, publicist şi om politic, membru de onoare al Academiei Române, George Moroianu, om politic şi preşedinte al Ligii Culturale a Românilor, Zaharia Bârsan, dramaturg, fondatorul Teatrului Naţional din Cluj şi Ştefan Octavian Iosif, poet şi traducător, membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români.

 Zaharia Bârsan, într-un articol consacrat lui Caragiale la împlinirea a 25 de ani de activitate literară, la anul 1901, sublinia, printre altele: „Este un fapt îmbucurător această afecţiune din partea publicului, mai ales în ţara românească unde munca scriitorilor e răsplătită aşa de ingrat“. Şi a continuat să scrie şi alte articole şi informaţii despre sărbătorirea lui Caragiale la Bucureşti în Gazeta Transilvaniei de la Braşov.

În acelaşi context al legăturilor sale cu românii ardeleni, merită menţionat un memorabil moment al legăturilor lui Caragiale cu „ASTRA”, participarea sa la adunarea generală jubiliară a „ASTREI”, cu ocazia împlinirii a cinci decenii de activitate, la Blaj, în perioada 28-30 august 1911.

Cu toată asuprirea stâpânirii „chezaro-crăieşti”, la acest măreţ eveniment au participat peste patruzeci de mii de români, veniţi din tot Ardealul, Bucovina şi Banat. Poate a fost un „exerciţiu” benefic pentru marea adunare de peste numai câţiva ani, cea de la 1 decembrie 1918!

A fost prezent şi nenea Iancu, într-o companie ilustră, cu nume ca: Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Octavian Tăslăuanu, Andrei Bârseanu, amicul său braşovean şi mulţi alţii. Printre delegaţii trimişi de organizaţiile culturale de la Bucureşti s-au mai aflat şi Nicolae Iorga, George Coşbuc, Octavian Goga ori Şt. O. Iosif.

Prezent la manifestări, scriitorul Victor Eftimiu  a descris, printre altele şi faptul că, în programul serbărilor, pe lângă expoziţii, conferinţe ori întâlniri, a fost prevăzut şi un zbor demonstrativ al lui Aurel Vlaicu şi menţionează despre nenea Iancu:„Caragiale a plâns de emoţie văzând cutezanţa şi măiestria lui Vlaicu“. Mai mult ca sigur că patriotismul l-a făcut să verse lacrimi de bucurie şi nu vreo insectă intrată-n ochi!

Prima legătură cu Braşovul a lui Caragiale a fost prin mama sa, Ecaterina, cea de-a doua fiică a lui Luca Chiriac Caraboas, negustor şi membru al Companiei de Comerţ Oriental din Braşov şi a Elenei, una dintre fiicele bogatului comerciant Mihail Alexovici.

Despre Ecaterina Caragiale, mama lui nenea Iancu, s-a scris (greşit, fireşte) că ar fi fost o femeie simplă, fără educaţie, dar gospodină şi învăţată cu greutăţile, lucru total neadevărat, având în vedere familia din care se trăgea, cotată printre oamenii cu stare bună ai Braşovului.

De altfel, există dovezi scrise că Ecaterina a beneficiat de o creştere aleasă şi a fost ştiutoare de carte. La fel ca şi despre soţul său, Luca, se spunea şi despre Ecaterina, eronat, că avea rădăcini greceşti, rădăcini care au fost mai mult aromâne decât greceşti.

Tatăl lui nenea Iancu, Luca Caragiale, avocat, fusese în tinereţe actor şi, după o căsătorie ratată cu o actriţă, Caliopi Caloropulos, şi-a întemeiat o familie alături de braşoveanca Ecaterina. Ca administrator de moşie, Luca Caragiale s-a  stabilit pe meleaguri prahovene, unde s-a născut, la 30 ianuarie 1852, în localitatea Haimanale, Ion Luca.

În tinereţea sa tumultoasă, având rude în Braşov, Caragiale a poposit de mai multe ori în urbea de sub Tâmpa. Există surse care susţin că, în anii 1864 şi 1865, ar fi poposit prin Braşov cu trupa de teatru a lui Mihai Pascali şi ar fi jucat în spectacolul „Răzvan şi Vidra“ pe scena Sălii Reduta din Braşov, împreună cu Eminescu, pe care-l cunoscuse la Giurgiu. Poate e aşa, poate nu, dar poate fi o poveste faină a primelor întâlniri dintre cei doi, chiar dacă, mai târziu, au întâmpinat asperităţi în relaţia lor.

 Poate mai puţin este cunoscut faptul că nenea Iancu a încercat, chiar, să se angajeze ca profesor la Liceul Andrei Şaguna dar nu a fost acceptat. Unul  dintre motivele refuzului se pare că ar fi fost practica, uzitată-n acea vreme la şcoala braşoveană, ca să fie primiţi ca dascăli doar cei ce-şi luat licenţa fie la Viena, Berlin ori Budapesta, locurile de formare a „intelighenţiei “ ardelene, aflate sub stăpânire austro-ungară..

Există chiar şi „legende urbane” care sugerează că Ion Luca Caragiale ar fi vrut să-l „ungă” pe directorul de atunci al liceului, oferindu-se să susţină financiar, timp de un an, pe fiul acestuia, aflat la studii la Viena. Refuzul ar fi fost categoric. Nenea Iancu a renunţat apoi la dorinţa sa de a devein profesor braşovean.

Unul dintre cancanurile legate de viaţa lui nenea Iancu, legat intrinsec de Braşov este cel al moştenirii Mumuloaiei, mătuşa sa trăitoare în Braşov. Ecaterina Momolo Cardini, cea poreclită Mumuloaia chiar de nenea Iancu, pe numele de fată Gheorghevici, era nepoata negustorului braşovean Mihail Alexovici. Mama ei era soră cu Elena, bunica lui Caragiale. Și era vară cu mama scriitorului, locuind multă vreme în Şcheii Braşovului.

Soţul Ecaterinei, bogata mătuşă din Şchei, Girolamo Cardini, zis Momolo, era un italian, supus austriac stabilit la Bucureşti. Deţinea averi impresionante, fiind şi proprietar al terenului ce se întindea în zona Universităţii, unde a construit şi unul dinre primele localuri de teatru din Bucureşti.

Este ştiut faptul că, la colţul Căii Mogoşoaiei, avea cofetărie şi restaurant,cu meniuri apusene şi orientale. Stăpână pe ea, Ecaterina avea un simţ al afacerilor foarte bine dezvoltat fiind bine „ancorată” în bunul mers al afacerilor soţului italian.

 Se mai spune că, la iniţiativa Mumuloaei, italianul a cumpărat şi un club în care se ţineau balurile mascate ale „protipendadei” iar la Berlin, şi-a cumpărat un mic hotel. Cleveteli contemporane de prin Şcheii Braşovului sugerau, întemeiat se pare, că acesta era folosit şi în alte scopuri decât cele strict turistice. Cică, noaptea, hotelul berlinez al Mumuloaiei se transforma în local de plăceri lumeşti şi, din această cauză, ar fi avut neplăceri cu autorităţile nemţeşti ale vremii. Se prea poate să fi fost aşa dar, vorba ceea, gura lumii slobodă!…

Posesor al unei mari averi, Momolo a murit în 1859, lăsând totul soţiei, neavând alţi urmaşi. La două decenii după moartea italianului, la data de 9 noiembrie 1885, a murit şi ea. Atunci a început „goana” după averea Mumuloaiei!

În casa ei din Bucureşti s-au găsit multe hârtii de valoare: diverse cupoane, obligaţiuni, rente etc. Femeie „econoamă”, ascunsese „la saltea” bilete ipotecare şi o pungi cu multe mii de napoleoni de aur. S-au găsit şi multe bijuterii din aur şi smaralde, averea ajungând la circa trei milioane de galbeni.

Se ştie că erau şase moştenitori principali, toţi veri cu Mumuloaia. Unul dintre ei era pictorul braşovean Constantin Lecca, iar una dintre verişoare Ecaterina Caragiale, mama lui nenea Iancu. Aceasta a semnat o procură în favoarea fiului, care a reprezentat-o la toate fazele proceselor. A fost un şir de 15 procese lungi, până în 1908, cu toate rudele, adevărate ori închipuite, ale defunctei sale mătuşi. Au avut loc 15 procese.

În aceste procese Caragiale a fost reprezentat de bunul său amic, avocatul şi scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea. Banii au fost cheltuiţi ulterior, se pare, în stilul ce-l caracteriza pe nenea Iancu, fără măsură, că doar era cunoscut ca un cal breaz drept un mare cheltuitor şi mereu dator iar în afaceri nu prea i-a ieşit „cu plus”…

Caragiale era veşnic dator şi, după ce îşi plătea creditorii, cu banii rămaşi, dădea mese copioase prietenilor. El numea aceste ospeţe „praznicele Mumuloaiei”. Suflet de creştin nenea Iancu!…

 Trebuie spus, totuşi, că, graţie părţii lui de moştenire, Caragiale a beneficiat de o rentă lunară între 500 şi 1.000 de lei, o sumă mai mult decât rezonabilă în a-şi asigura, în acele vremuri, o viaţă onorabilă, fără prea multe griji pentru ziua de mâine. În 1905 a murit şi Anastasia, sora tatălui său,altă mătuşă bogată, iar nenea Iancu a câştigat la tribunal şi averea acesteia.

Probabil şi graţie acestor câştiguri financiare nu a avut probleme de ordin material în a se stabili, în 1905, cu familia la Berlin, acesta fiind, pe atunci, după Paris, cel mai cosmopolit oraş european. Moda mătuşilor bogate nu e pur de sorginte post-decembristă, nu-i aşa?

Priceput în a câştiga bani din averile mătuşilor şi priceput în a-i cheltui, cu sau fără folos, nenea Iancu a rămas imortalizat pe „ruta” financiară a vieţii fiecăruia dintre noi. Aş fi tare curios ce ar zice ‘mnealui dacă şi-ar vedea figura „zugrăvită” pe bancnota de 100 de lei de azi!

 Aş încheia aceste câteva rânduri cu amintiri despre nenea Iancu cu un citat scris de el pe timpul vieţuirii departe de casă şi pe care l-am regăsit înantologia lui Dan C. Mihăilescu „Despre lume, artă şi neamul românesc, de I.L. Caragiale”.

Acest fragment mi se pare deosebit de relevant în a descrie felul său de a gândi şi a se raporta faţă de neamul său şi faţă de actualitatea sa perenă de care-l acuzăm”, din ce în ce mai des, în spaţiul public actual.

Deci, zicea nenea Iancu… „Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai aşa, altul, mai alminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace!

Aşadar,să nu ne mai facem inimă rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.

 E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni…

Fript cu lapte, suflă şi-n brânză. N-a ajuns să cumpănească bine ceea ce ar fi în stare să poată cu ceea ce i se pune împotrivă, şi astfel, încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi pe de-a-ntregul de ea – păcum e drept şi păcum are să şi fie odată.

În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-şi răfuiască socotelile cu «binevoitorii lui epitropi». Dar, cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi înţelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.”

Pentru cei cărora le place nenea Iancu şi scrierile sale recomand cu drag a citi antologia despre care pomeneam anterior, „Despre lume, artă şi neamul românesc, de I.L. Caragiale”. Pe lângă antologia  de Dan C. Mihăilescu există şi o altă lucrare interesantă scrisă de Vasile Fanache, „Caragiale”, apărută în 1997 la Editura Dacia din Cluj Napoca.

 Nu e mai puţin adevărat că „spuma” scrierilor despre el îi aparţine lui Şerban Cioculescu iar una dintre lucrările sale, „Viaţa lui Ion Luca Caragiale”, apărută la Bucureşti în 1940 (cu multe ediţii revizuite şi adăugite ulterior) este relevantă în a-l percepe şi înţelege mai bine pe marele dramaturg. Şi mai recomand cu drag să-l recitim pe nenea Iancu… Vorba unui bun amic, cartea nu urzică!…

Vă aştept în a mai adăsta şi altă dată în „pridvorul” virtual al „Jurnalului spiritual” pentru a ne petrece timpul cu alte poveşti faine…

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa!

Alte articole găsiţi aici.

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here