Popas duhovnicesc Maica Stareţă Stavrofora Iosefina Giosanu

0
1329

Maica Stareţă Stavrofora Iosefina GiosanuPopas duhovnicesc, Maica Stareţă Stavrofora Iosefina Giosanu

„Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura însuşirilor sale, pe măsură ce creşte  şi-şi adânceşte înţelegerea sa de Dumnezeu”

În primăvara anului 1963, în comuna Stăniţa, judeţul Neamţ, veneau pe lume Giosanu Elena Iosefina şi fratele său, Constantin. Părinţii lor, Neculai şi Anica Giosanu, creştini buni, au adus pe lume opt copii (patru băieţi şi patru fete), cea care astăzi este Stavrofora Iosefina, Stareţa Mănăstirii Văratic, încheind şirul naşterilor în casa părintească.

Timpurile erau tulburi, se instaura temeinic şi destul de agresiv dictatura comunistă.

Cu toate aceastea a avut şansa să crească într-o familie de buni gospodari, dar şi de buni credincioşi, unde, din fragedă copilărie, a luat contact cu munca, dar şi cu dragostea de Dumnezeu, acumulând cunoştinţele necesare şi o bună educaţie religioasă.

Pentru membrii familiei sale, Biserica satului constituia locul cel mai sacru de pe pământ şi cea mai autentică şcoală de pregătire creştină.

Dragostea de Biserică i-a fost insuflată de mama sa, de la care păstrează şi astăzi dimensiunea spirituală a vieţii, cinstea şi frica de Dumnezeu,  iar de la tatăl său, munca şi  spiritul gospodăresc.

Rămaşi orfani de mamă, care a murit când abia împlinise 45 de ani, cei opt copii au fost nevoiţi să urmeze cursul vieţii confruntându-se cu munca zilnică pentru supravieţuire, cu învăţatul şi mersul la şcoală.

„Dumnezeu a fost bun cu noi şi am putut depăşi toate aceste greutăţi ale vieţii de familie…Şi într-adevăr am simţit ajutorul lui Dumnezeu, căci toţi fraţii şi surorile mele au ajuns bine, fiecare la rostul lor. Din cei opt fraţi doi am întrat în viaţa călugărească, eu şi fratele llie (Ioachim cu numele de călugăr), care după şcoala generală a plecat la Mănâstirea Sihăstria, apoi a urmat toate treptele de şcolarizare, iar acum este  Arhiereu – vicar al Episcopiei Romanului şi Bacăului”.

După absolvirea celor opt clase în satul natal 1977, dorinţa tatălui său era de a urma cursurile liceale, dar situaţia materială precară a familiei a împiedicat-o să meargă mai departe şi să studieze, astfel că Monahia Iosefina s-a hotărât să meargă la mănăstire.

„Era de fapt dorinţa mamei mele, care de multe ori exprima aceasta faţă de noi. A fost lucrarea lui Dumnezeu ca eu să plec la mănăstire de la vârsta de 14 ani, îndeplinindu-i dorinţa, căci nu a fost uşor. Dar de aceea consider că dacă acum sunt din mila lui Dumnezeu ceea ce sunt, cred că mama mea a vegheat mereu asupra mea.

În familia noastră avem şapte sau opt călugări.

La  Mănăstirea Varatic aveam o soră de-a bunicii mele (maica Veniamina Rădeanu ), o soră de-a mamei mele (Maica Agafia Borcea), o verişoară (Maica Acahia Căuş ) la care după venirea mea în mănăstire a venit şi bunica mea (maica Mariami Borcea).

Venirea mea la mănăstire a fost în condiţii cu totul aparte.

Decretul 410 de tristă amintire pentru călugări, era în floare, nu se primeau tinere. Totuşi, Maica Stareţă Nazaria Niţă a primit în mănăstire câteva tinere şi m-am bucurat şi eu de această şansă unică”, povesteşte Stavrofora Iosefina.

DSC05376

În anul 1977 a intrat în obştea mănăstirii la care a urmat toate treptele ascultărilor, aici a început pentru Monahia Iosefina adevărata şcoală monahală.

Maica Stareţă Nazaria a impus un program auster, care a imprimat statornicie, echilibru şi viaţă duhovnicească. După zece ani de noviciat, a depus voturile monahale şi tundere în monahism, care a fost cu binecuvântarea P.F. Teoctist Patriarhul României pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. „A fost punctul culminant al vieţii mele, căci am primit şi numele de călugărie Iosefina. Tunderea în monahism a fost o împlinire şi un angajament total la viaţa în Hristos, de acum nimic nu mai conta pentru mine, decât să slujesc cu timp şi fără timp mănăstirea care m-a primit şi pe Hristos care m-a  acceptat ca mireasă a Lui”.

Maica Stareţă i-a recomandat să urmeze cursurile de cinci ani ale Seminarului „Veniamin Costache“ de la Mănăstirea Neamţ, luându-şi dipoloma de Bacalaureat  în promoţia 1994.

Era o necesitate de a urma acest Seminar, deoarece foarte puţine tinere aveau pe atunci 12 clase”. A reînceput Facultatea de Teologie Ortodoxă, secţia „Asistenţă Socială“, la care cu ajutorul lui Dumnezeu în anul 2004 a terminat. Providenţa a făcut că după 40 de zile de la decesul Maicii Stareţa Nazaria, I.P.S. Mitropolit Dr. Daniel să o cheme la înalta ascultare de Stareţă a Mănăstirii Varatic. A fost instalată astfel ca stareţă a Mănăstirii Varatic. La 15 august 2003, la marea sărbătoare a  Mănăstirii Varatic „Adormirea Maicii Domnului“ la care a participat I.P.S. Mitropolit Dr. Daniel, şi un numeros sobor de preoţi stareţi şi stareţe de la mănăstirile din jur, a fost făcută stavroforă.

Discuţia cu Stavrofora Iosefina a urmat o cale lină, în care s-au regăsit cele trei virtuţi Credinţa, Nădejdea şi Iubirea din motto-ul revistei noastre, lucru care poate fi observat cu uşurinţă de la început până la sfârşit. În sufletele noastre, ale tuturor, cu siguranţă nu poate fi decât bucuria pentru că Stavrofora Iosefina, care are în grijă vieţuitoarele Mănăstirii Văratic, lucru deloc uşor de altfel.

Cum definim cele trei virtuţi teologale Credinţa, Speranţa şi Iubirea şi care este importanţa lor în viaţa creştinului?

Credinţa este una din cele trei virtuţi teologice (alături de nădejde şi iubire) prin care omul crede în existenţa Sfintei Treimi (Dumnezeu-Tatăl, Iisus Hristos şi Duhul Sfânt), a duhurilor (îngerii şi demonii), a lumii ca zidire a lui Dumnezeu, în tainele Bisericii, în învierea morţilor, în Judecată şi în (raiul şi iadul) care urmează după viaţa pământească.

Nădejdea în Dumnezeu şi în făgăduinţele sale (învierea morţilor, viaţa veşnică în rai) este una din cele trei virtuţi teologice. Omul nu trebuie să-şi pună nădejdea în el (în forţele proprii, în banii săi) sau în alţii, nu trebuie să se deznădăjduiască indiferent de păcatul săvârşit, dar nici să nădăjduiască fără frică în mila lui Dumnezeu. El trebuie să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, să păzească poruncile Domnului .

Iubirea (dragostea) este cea mai mare dintre cele trei virtuţi teologice (celelalte două fiind credinţa şi nădejdea), precum spune apostolul Pavel (1 Cor 13.13). „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4.8,16) şi dragostea este de la Dumnezeu (1 Ioan 4.7), arată apostolul Ioan. Ea este, nesfârşită (1 Cor 8.8), asemenea lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel învaţă că fără iubire toate virtuţile (darul grăirii în limbi străine, darul prorocirii, darul cunoaşterii totale, darul credinţei perfecte, darul milei absolute, darul ascezei) nu folosesc la nimic.

Cel ce are dragoste nu suferă de păcate – continuă apostolul Pavel – căci dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire. Cel ce iubeşte are şi celelalte virtuţi, este şi îndelung-răbdător, şi bun, se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul, încheie Pavel (1 Cor 13.4-7).

„Cine acoperă o greşeală, caută dragostea, dar cine o pomeneşte mereu în vorbirile lui, dezbină pe prieteni.”, învaţă Solomon (Prov 17.9) Ura stârneşte certuri, dar dragostea acoperă toate greşelile, arată acelaşi Solomon (Prov 10.12). „Prin dragoste şi credincioşie omul ispăşeşte nelegiuirea, şi prin frica de Domnul se abate de la rău.”, învaţă acelaşi Solomon (Prov 16.6). Porunca iubirii lui Dumnezeu şi porunca iubirii aproapelui cuprind toată Legea şi toţi prorocii, după cum spune Iisus (Mat 22.37-40). Tot Mântuitorul spune că trebuie să ne iubim unii pe alţii aşa cum ne-a iubit El (Ioan13.34).

Există mai multe feluri de iubire: iubirea oamenilor de către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu (de către oameni), iubirea aproapelui.

Iubirea aproapelui are mai multe cazuri particulare: iubirea bărbat-femeie, iubirea părinţi-copii, iubirea vrăjmaşilor, iubirea străinilor, iubirea stăpânului de către rob, iubirea dintre prieteni, iubirea de sine.

Sunt aceste valori călăuzitoare în „drumul nostru“?

Da, aceste virtuţi sunt călăuzitoare în drumul nostru, deoarece virtuţile teologice sunt acelea care prind tărie în sufletul credinciosului cu ajutorul harului dumnezeiesc şi sunt îndreptate nemijlocit către Dumnezeu, apropiindu-l pe credincios de izvorul vieţii religioase, care este Dumnezeu. Virtuţile teologice le sădeşte Dumnezeu în suflet împreună cu harul sfinţitor; de aceea ele sunt virtuţi suprafireşti sau insuflate. Ele îndreaptă viaţa creştinului către Dumnezeu şi-i întăresc pornirea firească de a împlini fapte bune. Fără ele nimeni nu se poate mântui.

Care este relaţia dintre credinţă , nădejde şi dragoste?

Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire. Originea sau cauza primă a tuturor virtuţilor şi a faptelor bune este Dumnezeu. Binele, în toate formele sale, este o reflecţie a dumnezeirii. Dar, în timp ce Dumnezeu este bun prin fiinţă, existenţele create devin bune prin participare la Binele suprem, adică prin cultivarea virtuţilor. Iisus Hristos este Speranţa noastră deoarece El este deodată Dumnezeu desăvârşit şi om deplin. El este Cel prin care „toate s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3); „toate s-au făcut prin El şi  pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate…

El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El cel dintâi întru toate.

Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 16-20). Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu arătată către noi, este Speranţa noastră pentru că El este „Chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut” (Coloseni 1, 15), Creatorul, Proniatorul şi destinaţia ultimă a lumii şi a existenţei create. El este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul născut, întrupat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, după cum afirmă Sfântul Evanghelist Ioan, „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Cum se naşte credinţa şi care este rolul ei?

Când vorbim despre credinţa creştină, înţelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu şi ne învaţă Sfânta Biserică Ortodoxă pentru mântuirea noastră. Prin credinţă cunoaştem ceea ce nu putem vedea şi adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfânta Scriptură: «Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1). Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui creştin ortodox este de a şti ce crede şi cum crede ; de a cunoaşte cuprinsul dreptei sale credinţe, pentru a nu fi amăgit de învăţături greşite şi deşarte.

El este chemat să-şi însuşească această învăţătură cu mintea, nu însă mai puţin cu simţirea şi mai ales cu voinţa, pentru că de Dumnezeu nu te poţi apropia decât ducând o viaţă în curăţie sufletească şi trupească, cum lămurit ne învaţă sfântul Grigorie Teologul, zicând : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, … care şi-au curăţit sufletul şi trupul sau care cel puţin se silesc să se cureţe».

Învăţătura creştină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însuşi prin Fiul Său întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos.

Mântuitorul Hristos ne-a adus învăţătura dumnezeiască, despre care însuşi mărturiseşte: «Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) şi a propovăduit-o în vremea cât a locuit între oameni. După El, sfinţii apostoli şi urmaşii lor au răspândit această învăţătură «până la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrăţişat-o cu adâncă şi curată evlavie.

Care sunt metodele prin care putem cultiva virtuţile morale în sufletele celor mici pentru a-i apropia de Biserică?

Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt însă slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să întărească în el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ care să lupte singur cu înclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, în om este aşezată de Dumnezeu însuşirea de a-şi preţui propriile fapte.

Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta în copil o conştiinţă sensibilă, de a-l îndemna să asculte de glasul acesteia. Trebuie să se facă acest lucru, însă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un  fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El. Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă.Unii cred că noţiunile de Dumnezeu, de bine şi rău sunt prea abstracte şi prea dificile pentru copil.

Experienţa arată însă că la vârsta de 3-4 ani copilul este pe deplin capabil să acceadă la aceasta, prin reprezentări, dacă ele îi sunt propuse sub o formă vizuală, precum chipul icoanelor de deasupra patului sau semnul Crucii, precum şi prin cele mai simple rugăciuni. Sufletul curat al copilului se conectează la primele noţiuni religioase cu glasul conştiinţei lui şi astfel se consolidează în el o religiozitate simplă, dar completă.

Pentru aceia  care se îndoiesc de puterea religiozităţii la copii vom spune următoarele: credinţa în Dumnezeu nu este o invenţie omenească, ci se naşte odată cu omul. De aceea, a crede e necesar pentru fiecare om, neţinând seama de vârstă ori de dezvoltarea lui mentală.

Să creadă în Dumnezeu e cu putinţă celui mai simplu om, celui mai neînvăţat, dar şi unui mare savant. Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura însuşirilor sale pe măsură ce creşte  şi-şi adânceşte înţelegerea sa de Dumnezeu. Nevoia de credinţă a sufletului omenesc permite dezvoltarea credinţei încă de la o vârstă fragedă şi desăvârşirea acesteia prin educaţie.

Şi ne putem minuna cât de uşor şi de profund primesc copiii credinţa în Dumnezeu şi cât de binecuvântat îi influenţează aceasta pe ei.

Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu înclinările lui cele rele, ci ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii.

Cel mai important lucru este acesta: credinţa în Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor calităţilor pozitive la un copil: evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rau şi dorinţa de a deveni mai bun.

Credinţa în Dumnezeu aşază în mâinile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie. Când vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem în lumea interioară a copilului o reprezentare clară a binelui şi a răului. Şi facem aceasta nu ca pe o regulă strictă, ci prezentându-i copilului o Persoană Vie, înaintea Căreia toţi oamenii vor avea de dat răspuns.

Cum este corect să ne exprimăm… trebuie să credem în Dumnezeu, trebuie să credem în Biserică sau trebuie să credem atât în Dumnezeu, cât şi în Biserică?

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca ea să continue propovăduirea învăţăturii Sale în aşa fel ca oricine va crede în El să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască. Sfânta noastră Biserică este orânduită, deci, pentru binele credincioşilor, pentru cunoaşterea adevărurilor credinţei creştine şi pentru desăvârşirea morală a lor. Pentru acest fapt, toţi credincioşii au datoria de a preţui şi a iubi Biserica şi de a-şi îndeplini cu sfinţenie datoriile faţa de ea.

 

Datoriile credincioşilor faţă de Biserică sunt:

Credinţa ortodoxă. Să creadă toate adevărurile creştine şi numai aşa cum le propovăduieşte sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându-le în toată curăţia lor şi întocmindu-şi viaţa după ele.

Mărturisirea credinţei creştine. Să-şi dea silinţa pentru păstrarea, întărirea şi răspândirea credinţei creştine ortodoxe şi să o apere, cu tot curajul, de răstălmăcirile eretice, amintindu-şi de spusele Mântuitorului: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri“ (Luca 9, 26).

Împlinirea poruncilor. Să împlinească poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserică, ţinerea posturilor orânduite de ea, mărturisirea păcatelor, primirea Sfintei împartăşanii.

Supunerea şi ascultarea. Să se supună ierarhiei şi disciplinei bisericeşti (Luca 10, 16).

Ajutorarea. Să iubească şi să cinstească pe cei ce îndeplinesc slujbele bisericeşti, îngrijindu-se de cele trebuitoare vieţii lor, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa“ (Matei 10, 10) şi: „Aşa a rânduit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie“ (I Cor. 9, 13-14).

Prin împlinirea conştiincioasă a datoriilor faţă de Biserică, credincioşii îi dau putinţa să lucreze cât mai rodnic pentru binele întregii omeniri şi pentru binele fiecăruia dintre ei.

De ce trebuie să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de cele pământeşti?

Iubirea faţă de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârşit din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale şi trecătoare din lumea aceasta. Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta.

Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul“ (In. 13, 34).

Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: „precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul“ (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos.

Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui.

De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: „Fără Mine nu puteţi face nimic“ (In. 15, 5), adică nimic bun. Porunca iubirii faţă de Dumnezeu se împlineşte în primul rând prin rugăciunea adresată Lui. Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută. Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu.

Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „rugaţi-vă neîncetat.“ (I Tes. 5, 17) Iubirea faţă de Dumnezeu cuprinde în ea şi iubirea faţă de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt şi popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt şi pe Dumnezeu Care locuieşte în ea.

Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumuseţăm biserica, iubirea noastră faţă de Dumnezeu se arată şi în această dărnicie a noastră faţă de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica lăcaş de închinăciune. Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.

Se spune că oricât ai suferi într-o viaţă de om, este bine ca sufletul să rămână în pace, credinţă, dragoste şi speranţă. Sunt acestea cele mai mari bogăţii ale omului?

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 28-30). Un mare duhovnic contemporan spunea că drumul său spre desăvârşire trece în mod obligatoriu prin proba ispitelor, a încercărilor sau necazurilor fără de voie, a suferinţelor trupeşti şi sufleteşti. Nu putem gusta din bucuriile raiului, fără a sorbi din cupa amară a încercărilor.

De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa umană?

Dumnezeu, Care este Iubire, se bucura sa-si vada creatura iubita in necazuri si in dureri? De-a lungul istoriei creştine s-au dat mai multe răspunsuri la această întrebare. Credinţa creştină le-a sintetizat, arătând că Dumnezeu nu este autorul imperfecţiunilor naturale, fizice sau spirituale.

Cauza lor este omul.

Sfântul Vasile cel Mare, într-o celebră scriere, intitulată Dumnezeu nu este autor al răului, arăta că la originea tuturor relelor materiale sau spirituale se află omul sau, mai exact, voinţa sa liberă, îndreptată nu spre virtute şi spre binele moral, ci spre păcat şi patimi. Domnul este cu mine, de cine ma voi teme? Sau, îţi aduci aminte de cuvintele psalmistului David: „certând, m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat!” Cărei morţi nu ne dă Domnul? Morţii sufleteşti. Domnul îngăduie ispite, necazuri, suferinţe ca noi să devenim mai buni, să ne smerim, să ne aducem aminte că toate sunt deşertăciune, totul e lut care se strică, care moare, voia noastră este de obicei, egoistă, rea, ca să ne aducem aminte că nimic nu facem bun fără El.

Sunt persoane care consideră că „speranţa“ e un fel de „Doamne-ajută“ al ateilor. Ce părere aveţi despre această afirmaţie?

NĂDEJDE ÎN DUMNEZEU ESTE O „ANCORĂ A SUFLETULUI“. Nădejdea, ca virtute, este absolut necesară pentru mântuire. Ea întăreşte întreaga fiinţă a creştinului în Dumnezeu, într-o încredere necontenită în purtarea Lui de grijă; dă putere sufletului în faţa tuturor greutăţilor care-l asaltează pentru a-l despărţi de Dumnezeu. „Nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; în sfârşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu“ – ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Din punct de vedere lingvistic, nădejdea este încrederea sau convingerea că ceea ce facem sau dorim se va realiza.

Dacă ne raportăm la persoane, nădejdea este încrederea în sprijinul pe care ni-l oferă în anumite situaţii critice ale vieţii. Astfel, nădejdea este o forţă interioară care ne dă tăria să înaintăm spre scopul suprem al vieţii, Care este Hristos.

În viaţa duhovnicească, unde constatăm atâtea neputinţe omeneşti, nădejdea îndreptată spre Dumnezeu este vitală.

Sfântul Evanghelist Ioan ne aminteşte un cuvânt al Mântuitorului prin care este subliniată necesitatea de a ne pune nădejdea în Dumnezeu: „fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5).

Lucrările lui Dumnezeu în om, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, se numesc virtuţi. Dacă pomul se cunoaşte după roadă (Matei 12, 33), tot astfel, şi virtuţile se cunosc după lucrarea harului lui Dumnezeu. Virtuţile sunt legate între ele, se cultivă şi se susţin unele pe altele, deoarece provin din acelaşi Duh Sfânt. Nădejdea nu poate exista singură, ci doar împreună cu alte virtuţi. Sfântul Ioan Scărarul vede o împletire între nădejde, credinţă şi dragoste, împletire care strânge şi întăreşte legătura tuturor ostenelilor duhovniceşti: „Credinţa poate să facă şi să zidească toate. Nădejdea este mereu înconjurată de mila lui Dumnezeu, al cărui sprijin avându-l, nu va putea fi niciodată ruşinată. Dragostea nu cade şi nu se opreşte în alergare aşa.“

„Investiţia dragostei este ca soarele pe cer: dăruieşte totul, dar nu aşteapta nimic în schimb“. Cum aţi comenta  sloganul acesta?

Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune: „Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mana, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă”. Psalmul 145,15.16.

Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem.

Călcarea legii lui Dumnezeu, legea iubirii, a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida: dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă: au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat.

Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori, iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.

„Dumnezeu este iubire” este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică.

Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu: toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi. Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa.

Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului.

Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Iisus a venit să trăiască printre oameni.

Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: „Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi“ (Luca 4,18).

Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor.

El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.

DSC04973

V-ar putea interesa şi aceste articole