Politica şi viaţa unui bărbat de stat. Ion I. C. Brătianu-schiţă de portret

0
162

Politica şi viaţa unui bărbat de stat. Ion I. C. Brătianu-schiţă de portret

Stimaţi cititori, vă propun azi o mică incursiune în trecut şi am să creionez, foarte pe scurt, câteva repere despre un mare român care a dat multă valoare noţiunii de politician, cu bunele şi relele acestei noţiuni, ridicând ştacheta calităţii politicienilor care au fost veritabili oameni de stat… Pentru că nu toţi politicienii cu ştaif, asumat au ba, pot fi numiţi şi oameni de stat!… Părerea mea!…

Personaj dominant al scenei politice româneşti dintre cele două războaie mondiale, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu s-a remarcat mai ales ca prim-ministru al României interbelice şi ca preşedinte al Partidului Naţional Liberal. Ion I.C. Brătianu este considerat a fi „conducătorul din umbră” al României interbelice, o personalitate care prin activitatea sa prestigioasă a contribuit din plin la crearea şi dezvoltarea statului român modern.

Ion I. C. Brătianu, născut la 20 august 1864, la Florica (azi Ștefănești), judeţul Argeş şi decedat la 24 noiembrie 1927, la Bucureşti, a fost un important om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României. Viaţa sa aproape s-a confundat cu aceea a Partidului Naţional Liberal, pe care l-a condus şi prin care s-a realizat ca om politic.

Ion I. C. Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze. Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”.

Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”.

Ion I.C. Brătianu a fost de cinci ori președinte al Consiliului de Miniștri —mai mult decât oricine altcineva —, de trei ori ministru de interne, de două ori ministru de război și de două ori ministru al afacerilor externe.

A fost președinte al Consiliului de Miniștri în momentul intrării României în Primul Război Mondial, conducând țara în momentele dificile ale retragerii în Moldova. În 1922, după ce avuseseră loc realizarea și recunoașterea Marii Uniri, a preluat guvernarea, asumându-și reforma agricolă și votarea noii constituții din 1923.

Brătianu a fost adesea acuzat că ar fi avut o influență disproporționată asupra monarhului, impunând acestuia opțiunile sale politice. În criza dinastică determinată de renunțarea principelui moștenitor din decembrie 1925, Ionel Brătianu a fost preopinentul eliminării principelui moștenitor Carol de la succesiunea tronului. Când Ferdinand a murit în 1927, guvernul condus de Ionel Brătianu a rămas în fruntea țării, sub domnia regelui minor Mihai. În același an Ionel Brătianu a murit subit, ceea ce a fost începutul unei perioade de declin pentru Partidul Național Liberal.

Ionel Brătianu, aşa cum obişnuiau să-l numească apropiaţii, era fiul cel mare al fostului prim-ministru şi fondator al Partidului Naţional Liberal, Ion C. Brătianu şi al oltencei Pia Pleşoianu. În 1882, tânărul Brătianu devine absolvent al Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti, după care urmează un stagiu de şase luni în serviciul militar, primind la final gradul de sublocotenent.

Din toamna anului 1883, se stabileşte la Paris pentru a-şi definitiva studiile superioare. În perioada 1883-1885, este cursant al clasei de matematici speciale A, la Școala preparatorie Saint-Barbe, la Paris, în perioada 1884-1886 este auditor extern al cursurilor Școlii Politehnice din capitala Franţei, iar între anii 1886-1889 este student la Școala de Poduri și Șosele, de unde obţine, la final, diploma de inginer. În acelaşi an revine în ţară şi începe să profeseze ca inginer specialist la construcţia căii ferate Iaşi – Paşcani. În 1889 este concentrat la cazarma „Malmaison”, unde este înaintat la gradul de locotenent.

Timpul liber şi-l petrecea la conacul din Florica, judeţul Argeş. În Bucureşti, locuia pe strada Biserica Amzei, tot aici avându-şi biroul de lucru. Brătianu era cunoscut ca o persoană foarte comodă, care prefera să gestioneze administrarea ţării de acasă de la el. Era pasionat de istorie şi deţinea una dintre cele mai bogate şi valoroase biblioteci din ţară. Citea foarte mult, considerând politica a fi o artă.

Deşi numele pe care îl purta a reprezentat un avantaj pentru Ion I.C. Brătianu, acesta a conştientizat faptul că moştenise totodată şi datoria de a continua opera politică a familiei sale. În acest context, în anul 1895 debutează în viaţa politică fiind ales deputat de Gorj. Preia, pe rând, funcţiile de ministru al Lucrărilor Publice, interimar la Ministerul de Externe şi Ministru de Interne, iar concepţia sa modernă asupra viitorului României îl propulsează ca lider al grupului tinerilor liberali. În 1907, I.I.C. Brătianu, în funcția de ministru de interne, și generalul Alexandru Averescu, ministru de război, au condus cu mână forte acțiunea de reprimare a țăranilor răsculați.

În memoriile ei din 1903, Regina Maria scria despre politicianul liberal: „Ion Brătianu întrevede în mine viitorul; el niciodată nu m-a considerat ca o cantitate neglijabilă; pentru el, cel puţin, eu contam. Dacă spun că am încercat, de atunci, simpatie pentru el, aceasta va fi exagerat, dar era un om care nu putea să treacă neobservat. El se străduia să placă, era tânăr, inteligent, clarvăzător şi, de la început, foarte apreciat de Regele Carol. Era, într-adevăr, în Brătianu ceva dominator care trezea o oarecare teamă”.

După ce D. A. Sturdza a declarat la Congresul P.N.L. din ianuarie 1909 că nu îşi mai poate exercita funcţia, în data de 11 ianuarie 1909 Congresul partidului l-a desemnat preşedinte al Partidului Naţional Liberal, funcție politică pe care a păstrat-o până la sfârșitul vieții sale. Brătianu era considerat „tot ceea ce avea mai bun partidul şi ţara”. În decembrie 1909, Ion I.C. Brătianu a fost ţinta unui atentat prin împuşcare, în urma căruia a scăpat cu viaţă, fiind doar rănit.
În anul 1911, Ionel Brătianu este ales senator şi, în acelaşi an, publică volumele „Chestia tramvaielor comunale” şi „Manifest-program”, în 2 volume. În 1913, Ionel Brătianu publică volumul „România și Peninsula Balcanică”. La finalul celor două războaie balcanice, la 2 octombrie 1913, Comitetul Executiv al P.N.L. acceptă propunerea înaintată de Brătianu privind reforma agrară – implicit exproprierea parțială a marii proprietăți – și reforma electorală – prin apariţia colegiului electoral unic. La ideile reformatoare ale lui Ionel Brătianu au aderat şi o parte a oamenilor de stat ai vremii, precum Regele Carol I, conservatorii democrați și chiar conservatorii „bătrâni” – care însă vedeau varianta exproprierii in extremis și în plan electoral acceptă doar o lărgire a bazei colegiilor existente.

Ulterior, acestor reforme li s-au adăugat proiectul unei noi constituţii, modernizarea economiei prin doctrina liberală „prin noi înşine”, dezvoltarea politicii externe şi, mai târziu, alinierea ţării la noile realităţi de după finalul Primului Război Mondial.

În perioada neutralităţii României, între 4 ianuarie 1914 – 11 decembrie 1916, Ion I.C. Brătianu a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar şi titular al portofoliilor de ministru de Război şi ministru ad-interim la Afacerile Străine. A fost perioada în care Ion I.C. Brătianu şi-a asumat o imensă răspundere, însemnând pregătirea militară şi diplomatică a României în marea confruntare în care ţara intrase pentru a se reîntregi cu provinciile sale istorice aflate sub dominaţie străină.

Brătianu a luat decizia ca ţara să intre în război în 1916 de partea Antantei. Apoi, în anii în care România a participat la Primul Război Mondial, între 11 decembrie 1916 şi 26 ianuarie 1918, Ion I.C. Brătianu a deţinut funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi pe cea de ministru al Afacerilor Străine.

A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Paris. În această calitate i-a revenit obligația de a răspunde reproșului semnării de către România a unei păci separate cu Puterile Centrale în 1918 (Pacea de la Buftea). Abilității sale diplomatice i se datorează lămurirea acestui punct, precum și convingerea aliaților cu privire la justețea revendicărilor teritoriale ale Regatului Român.

În 1919, Brătianu publică lucrarea „Situația înternațională a României. Expunere făcută la Adunarea Deputaților (16-17 decembrie 1919)”, iar în 1922 îi apare volumul „Din amintirile altora și ale mele”.

Pe fondul unei instabilităţi a vieţii politice româneşti din perioada interbelică, guvernările liberale, în fruntea cărora s-a aflat Ion I.C. Brătianu, s-au evidenţiat în mod deosebit prin durata lor, în total, PNL guvernând ţara timp de şase ani. De asemenea, s-au adăugat şi reformele îndrăzneţe susţinute de liderul liberal: reforma agrară, proiectul unei noi constituţii, legea electorală, modernizarea economiei (doctrina liberală „prin noi înşine”), dezvoltarea politicii externe şi alinierea ţării la noile realităţi impuse prin deznodământul războiului mondial.

La 7 iunie 1923, Ionel Brătianu este ales membru de onoare al Academiei Române, în acelaşi an având loc votarea noii Constituții a ţării. În anul 1926 publică volumul „Activitatea corpurilor legiuitoare și a Guvernului de la ianuarie 1922 până la 27 martie 1916”.

A fost căsătorit de două ori. Prima dată, pentru doar o zi, cu Maria Brătianu, cunoscută ca „prințesa Maria Moruzi-Cuza”, văduva lui Alexandru Al. Ioan Cuza (fiul domnitorului Cuza Vodă), cu care a avut un copil, Gheorghe I. Brătianu. A doua soție a fost Eliza Brătianu, născută Știrbey, nepoata dinspre tată a lui Barbu Știrbey, ultimul domnitor al Munteniei.

Ion I. C. Brătianu a dominat viaţa politică din România cu autoritate. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie. Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice.

Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra Regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbey şi Regina Maria. Brătianu era un foarte bun tactician politic, era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

Spre sfârşitul guvernării, Ion I. C. Brătianu s-a confruntat cu declanşarea crizei dinastice generate de o nouă renunţare a principelui Carol al II-lea la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. După ce a fost primită renunţarea principelui, s-a format regenţa (principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Ion I.C. Brătianu a fost acuzat ca doreşte să înlăture de la succesiunea domniei un principe „energic”.

Intrarea în funcţiune a Regenţei marca apogeul puterii lui Ionel Brătianu, deoarece membrii acestei instituţii se aflau în mod evident sub influenţa dominatoare a preşedintelui PNL. Într-o relatare a jurnalului englez „Daily Express” despre situaţia din ţara noastră, îl cita pe Brătianu într-o replică adresată reginei, care dorea să-l viziteze pe Carol al II-lea pentru treburi familiale: „Dacă mă mai obosiţi cu afacerile dumneavoastre familiale, voi proclama republica!”. Această replică subliniază controlul politic total pe care fruntaşul liberal îl avea asupra statului.

Pe 24 noiembrie 1927 Ionel Brătianu încetează din viață în urma unei laringite infecțioase. În urma unei întrevederi cu diplomatul Nicolae Titulescu, Ionel Brătianu se îmbolnăvește de gripă. Când boala s-a agravat treptat, medicul i-a recomandat un anume tratament, care s-ar fi dovedit a fi eronat, după care gripa dispare doar pentru un timp. Astfel la numai 63 de ani, „mâna de fier” care conducea statul român moare în condiții extrem de suspecte, asemeni regelui Ferdinand, cu câteva luni înainte. Astfel, conducătorul oficial și cel din umbră ai statului decedează.

A fost înmormântat la Florica, judeţul Argeş, alături de tatăl său. Moartea sa a determinat şi reacţia ziarului de opoziţie „Dreptatea”: „S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea nemului”. Postum, îi apar volumele „Discursurile lui Ion I.C. Brătianu”, 4 volume, în 1933 şi „Cuvintele unui mare român 1914 – 1927”.

Deşi a trecut la cele veşnice prematur, a avut parte de o moarte glorioasă, din funcţia de prim-ministru al României şi preşedinte al celui mai puternic partid politic din acele vremuri. Cea mai potrivită imagine de ansamblu, pentru a conchide evocarea personalităţii lui Ion I. C. Brătianu, este caracterizarea pe care ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, i-a făcut-o fruntaşului liberal: „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei «trei mari»: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari.”

Dacă doriţi să aflaţi mai multe despre cine a fost Ion I. C. Brătianu, sursele de mai jos vă stau la dispoziţie.

Surse:

Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia.
Elisa Brătianu, Ion I.C. Brătianu, Memorii involuntare, Editura Oscar Print, București, 1999.
Ioan Scurtu, Ion I. C. Brătianu, Editura Museion, Bucureşti, 1992.
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
Ion Mamina, Ioan Scurtu, Guverne şi guvernanţi. 1916-1938, Bucureşti, 1996.

http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/din-felul-de-a-fi-al-unui-om-politic-2966326/

http://ziarullumina.ro/pe-urmele-lui-ionel-bratianu-acum-90-de-ani-53090.html
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/ionel-bratianu-regele-neincoronat-109835.html

Gânduri bune tuturor din „pridvorul” de sub Tâmpa şi la bună revedere!

Alte articole găsiţi aici.

Al dumneavoastră,
Nicolae Uszkai

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here