Adevărata pocăinţă întăreşte unitatea bisericii

0
172

BisericăRaspunsuri la intrebari despre Biserică si alte probleme teologice

-Care a fost vina smochinului neroditor?

-Niciuna. Dar are un sens: Mântuitorul avea putere deplină. Putea să facă rău, putea să distrugă, putea să-i zdrobească pe cei care-l contestau, care-i stăteau împotrivă? Da. A făcut aceasta vreodată? Nu, sigur că nu. N-a făcut decât binele. Nu i-a scos ochii nimănui, ci a dăruit vedere. Nu a tăiat piciorul nimănui, ci le-a însănătoşit pe cele ale ologilor, N-a slăbănogit pe nimeni, ci a vindecat ologi. Putea să o facă prin puterea Lui? Desigur. Doar era Fiul lui Dumnezeu. Dar nu s-a pretat la astfel de probe. Dovada că putea să o facă însă e că a pedepsit acel smochin, care s-a uscat. A fost o dovadă că putea să facă şi rău, dar n-a făcut. N-a făcut proba aceasta pe un om, ci doar pe un smochin.

-Ce părere aveţi despre credinţa lui Emil Cioran?

-Am să vă răspund aşa cum a făcut-o şi Eugene Ionesco. S-a întâmplat să urmăresc şi eu un interviu de-al lui cu Gabriel Liiceanu, care i-a cerut acestuia o părere despre Cioran. Ionesco i-a răspuns: „Un farseur”. „De ce?” „Pentru că e estet, pentru că scrie frumos. Pentru că face literatură. Un adevărat existenţialist de profunzime n-ar fi preocupat de stil”. Părerea mea personală e că, în cel mai rău caz, Cioran se află în situaţia lui „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”.

Nu pot crede că e necredincios. în privinţa aceasta sunt de accord cu Eugene Ionesco – nici el nu era de părere că Emil Cioran a fost necredincios, într-un fel, pentru a nu crede trebuie să ai mai multe argumente decât pentru a crede. Cu toţii am trecut prin experienţa propagandiştilor anti-religioşi, care nu cunoşteau formula apei, dar ştiau că nu există Dumnezeu. Ei bine, Cioran nu e chiar în situaţia aceasta. Este un om extrem de inteligent. Mi-aş putea permite să spun chiar mult mai multe despre el, încât cred că această necredinţă a lui e mai mult un joc.

-Ce ne poate ajuta cel mai mult să ne învingm mândria ?

-Ar fi multe de spus, dar cred că nişte eşecuri personale ne-ar trezi la realitate. Dar trebuie să avem voinţă (pe care o putem găsi), voinţa de a învinge mândria. Când nu ne exercităm voinţa, atunci ne mai trezeşte Dumnezeu.

-Intensitatea pocăinţei este doar o chestiune de libertate a omului sau îngerul păzitor are un rol determinant?

-Atât libertatea omului, cât şi îngerul păzitor au un rol deosebit de important in procesul pocăinţei, deoarece scris este, la I Corinteni 3,9: „Omul este împreună-lucrător cu Dumnezeu”,

-Care credeţi că ar trebui, astăzi, să fie atitudinea tinerilor faţă de muzica, dans, literatură, artă, faţă de cultură, în general? Trebuie să citim doar cărţi religioase şi să ascultăm numai muzică duhovnicească? În ce măsura şi ce putem lua din valorile culturale de astăzi?

-Aş încerca să formulez un răspuns sintetic. Eu am cunoscut un episcop care se numea Dionisie Erhan a ajuns episcop cu patru clase primare. Un mare luptător pentru unirea Basarabiei. Când încă era episcop i-am făcut o vizită la Mănăstirea Suruceni, lângă Chişinău, unde trăia retras pentru o vreme, şi, îmi aduc aminte, elev fiind pe atunci, cum ne-a povestit  din toată literatura care i-a căzut în mână. Dar se vede că avea un discernământ  deosebit, deoarece a spus; „Trebuie să fii ca albina: să aduni doar mineral. Prin urmare, în limitele corectitudinii putem să ne angajăm în orice, cu grija de a nu devia de la regula morală. Fiindcă altfel, după cum spuneam, totul devine bumerang – se întoarce împotriva ta.

Eu aş vrea să atrag atenţia asupra unor curente moderne, care propagă un anumit libertinaj şi care trebuie tratate de către tineret cu foarte multă grijă. Şi aş spune, dacă îmi e permis, tinerelor fete să fie foarte atente, pentru că mai ales la degradarea feminităţii vor duce toate aceste lucruri şi, în fond, cele care se vor alege cu dispreţul final vor fi ele. Aşa încât, foarte, foarte multă atenţie! Tinereţii trebuie să i se dea cele pe care le dă tinereţea, dar nu căderea în excese ori cădere în ceea ce ar contraveni regulilor morale.

-Cum se interpretează aceste spuse: „Celui care nu-i va fi dat să creadă, poate să se şi întoarcă cineva de pe cealaltă lume şi tot nu va crede”?

-Textul trebuie înţeles în context. Dumnezeu nu ne putea crea aşa, ca nişte maşini mecanice, deoarece, atunci, n-ar mai exista răspundere. Răspunderea e condiţionată de libertate. Numai în libertate poţi să fii răspunzător de faptele tale. Dacă eşti constrâns, atunci nu mai poate exista răspundere; şi dacă nu există răspundere, atunci nu există judecată; şi, dacă nu există judecată, atunci nu există nici sentinţă. Prin urmare, contextul citatului dat va arăta că aceste cuvinte au un alt înţeles decât cel de predestinare. Concluzia este aceasta: libertatea omului nu se desfiinţează, în nicio împrejurare. Numai libertatea creează răspundere morală.

-Aţi afirmat odată că aţi făcut parte din cumitut religios-ortodox „Rugul Aprins”. Spuneţi-ne ceva despre acel curent, dar şi despre un alt curent religios, Oastea Domnului, despre care unii afirmă că ar fi unul sectar!

-Cât nu e sectar, nu putem să-l catalogăm drept sectar. Dacă începe să devină sectar, atunci altfel vor fi privite lucrurile, Dar până acum ei sunt aproape de Biserică şi mărturisesc faptul că sunt aproape de Biserică. Sfântul Sinod le dă girul, pe bună dreptate, şi sperăm că vor rămâne şi pe mai departe în sânul Bisericii şi că nu vor aluneca în sectarism.

Cât despre „Rugul Aprins”, acesta a concretizat, îndată după 1944, mai mulle tendinţe de adunare laolaltă a forţelor spirituale ale României, pentru a ne pregăti înainte de marea intrare în întunericul care urma, şi care România trebuia să se hrănească din inima, de fapt, a ceea ce a reprezentat „Rugul Aprins”, şi anume practicarea Rugăciunii lui Iisus, rugăciunea neîncetată.

Promotorul „Rugului Aprins” era fostul scriitor Sandu Tudor, poet religios creştin-ortodox de mare valoare lirică. Este autorul unui acatist al Sfântului Dimitrie Basarabov, al unui acatist al Sfântului Ioan Evanghelistul, al unui Acatist al Rugului Aprins şi al multor poezii religioase, pe care cei interesaţi pot să le găsească, de-a lungul vremii, în revista „Gândirea”, în „Credinţa” (al cărei editor şi proprietar era chiar Sandu Tudor) în „Revista literară”, care a părut, se pare, timp de vreo 2-3 ani, şi în revista „Floarea de foc”.

Icoană a Rugului Aprins

Scriitorul Sandu Tudor a fost şi în război, trecând prin adevărate minuni. Purta cu el o icoană a Rugului Aprins, pe care, oriunde ar fi fost pe front, o ţinea la capul lui. Odată, aflându-se el într-o încăpere oarecare, partizanii au tras prin fereastră şi prin uşă, însă nu l-au atins.

Era de o profunda credinţă şi a fost călugărit, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu numele de Agaton. Încă mirean fiind, dar şi mai apoi, când ajunsese monah, a strâns în jurul lui floarea intelectualităţii româneşti din acea vreme, înainte de instaurarea comunismului la noi, dar şi după ce comunismul a venit la putere în România. Printre cei foarte

apropiaţi de el atunci şi care participau mereu la întâlnirile cenaclului „Rugul Aprins” erau: Ion Marin Sadoveanu, poetul Paul Stelian, biologul Alexandru Mironescu, părintele Gheorghe Roşea, cel care a realizat un Dicţionar al termenilor biblici, la Bucureşti, în 17 volume!) şi un mentor spiritual, fost călugăr la Mănăstirea Optina din Rusia, Ioan Kulighia.

Mănăstirea Antim

Se aflau acolo, în mod simbolic, doisprezece studenţi de la facultăţile din Bucureşti (de la Teologie eram eu, dar se aflau acolo şi studenţi de la Matematică, de la Biologie, de la Medicină), care luau parte la toate întâlnirile cenaclului de la Mănăstirea Antim. Sigur că aceasta a durat până când Securitutea a prins de veste. Aproape toţi cei din „Rugul Aprins” au fost arestaţi, nu pentru că ar fi făcut politică (politica lor era rugăciunea – rugăciunea minţii, aceea care nu se poate lua de la nimeni şi niciodată – care trebuia să-i apere în noaptea, în întunericul ce se apropia şi pe care mulţi dintre intelectuali îl simţeau deja că a venit).

Au ajuns astfel toţi la închisoare, iar Părintele Agaton, devenit, între timp, schimonahul Daniil, nu s-a mai întors din temniţa de la Aiud, şi, cu toate încercările noastre, nu i-am aflat încă mormântul, mai ales că mi-a fost şi naş de călugărie, adică el a fost acela care m-a luat sub mantie când am fost călugărit de părintele Arsenie Boca, şi amândoi mi-au dat numele de Antonie.

Îi păstrez o amintire sfântă şi cred că o să-mi fac o datorie de conştiinţă şi să readuc în memoria celor din vremea noastră ceea ce a făcut acest martir. Părintele Daniil, fiindcă, întâmplător, am în posesie cel puţin 50 de volume din caietele lui de însemnări duhovniceşti, printre care şi foarte multe poezii religioase.  Prin aceasta se va revela încă o dată ca om duhovnicesc, ca un mare convertit şi, în acelaşi timp, ca un mare scriitor religios.

Mişcarea de la Mănăstirea Antim

Mişcarea aceasta de la Mănăstirea Antim, „Rugul Aprins”, a sintetizat mai multe mişcări care s-au produs în preajma instaurării comunismului la noi. Una dintre ele a început, în 1942, la Cernăuţi, sub îndrumarea mitropolitului cărturar Tit Simedrea, a cărei membri au fost Sandu Tudor (pe atunci încă mirean), profesorul Alexandru Mironescu, profesorul Alexandru Elian, Henri Stahl, Constantin Noica, ş.a. Am, înregistrate, conferinţele ţinute la acest cenaclu, printre care şi un eseu al lui Constantin Noica despre mistică şi asceză în creştinism. A mai existat o mişcare de acest fel şi la Sâmbăta de Sus, condusă de Părintele Arsenie Boca, apoi mişcarea de la Sihăstria Slatina, cu Părintele Cleopa, cu Părintele Arsenie Papacioc.

Toate aceste mişcări din preajma instaurării comunismului la noi nu dovedesc  altceva decât să întărească suflele  generaţiilor care vor urma. Ele s-au sintetizat, cum am mai afirmat, în mişcarea de la Mănăstirea Antim, unde am participat de câteva ori, am şi vorbit, de faţă fiind şi Părintele Dumitru Stăniloae.

-Ce diferenţă există între mândrie şi demnitate?

-Există şi o noţiune a unei mândrii corecte. Aceea este egală cu demnitatea.

-Spuneţi-ne, în câteva cuvinte, o definiţie a rugăciunii focului.

-„Dumnezeul nostru este foc mistuitor” se spune în Sfânta Scriptură. Prin urmare, trebuie să fie o rugăciune în care să „arzi” (ca şi cum ai arde). Experienţa cea mai concludentă în privinţa aceasta ne-a oferit-o Sfântul Serafim de Sarov, în întâlnirea lui cu un anume boier Motovilov, care a şi scris, mai apoi, o carte despre întâlnirea aceasta cu Sfântul Serafim şi care, de asemenea, nu înţelegea ce este focul, ce este căldura Duhului Sfânt. Şi atunci Sfântul Serafim i-a spus: „Pune mâna pe mine”. Şi, când a pus mâna pe sfânt, deodată şi-a retras-o, pentru că acesta ardea, frigea. Aceasta înseamnă a te afla în starea cea mai înaltă de rugăciune şi, ca să utilizăm un termen oarecum tehnic, dar folosit în spiritualitate) „achiziţionarea” Duhului Sfânt, dobândirea Duhului Sfânt. Această rugăciune să fie de foc.

-Aţi spus: „Dumnezeu judecă şi naţiunile”. Oare credinţa din Biserică ortodoxă impune şi naţionalismul?

-Da. Desigur. Ȋnsă naţionalismul corect, care nu impune şovinism. Bisericile Ortodoxe sunt toate Biserici naţionale, însă nu e acceptat acel naţionalism care te face să urăşti alt popor.

-Mai există pustnici astăzi? Care sunt condiţiile pentru a pleca în pustnicie? Cum poate cineva să vadă dacă are înclinaţii spre călugărie? Cum trebuie să discearnă în acest caz?

Cea mai adâncă pustie e în sufletul omului. S-a dus cineva la Roma, şi acolo a găsit o femeie care pustnicea în cetate. Şi sfântul din pustie care s-a dus s-o vadă a zis: „Cum reuşeşti să stai toată vremea aici?”. Ea însă i-a răspuns: „Dar nu stau. Călătoresc”. „Păi, cum călătoreşti?” „Viaţa aceasta – i-a răspuns femeia – e o continuă călătorie spre cer. Poţi să fii în pustie şi să te afli, de fapt, cu sufletul în lume; sau poţi să stai în lume şi să te afli în pustie.”

Experienţa personală o face fiecare pe seama lui. Iar dacă nu ştie să se descurce, să-şi găsească un duhovnic bun.

-Spune Sfântul Apostol Pavel undeva: „Daţi pe unul ca acesta satanei, ca să i se mântuiască sufletul în Ziua judecăţii”. Asta înseamnă că va fi blestemat unul ca acela?

-Da. Cred că asta înseamnă. Trebuie însă ca Sfântul Pavel să fi avut motive extraordinare ca să recurgă la asta. Dar iată că se recurge şi la aceasta. De aceea şi clericii, episcopii pot să blesteme, în cazuri extreme. Ȋnsă, iată, la mine au venit, de pildă, de două ori, sătenii din Avrig, spunându-mi: „Ȋnaltpreafinţite, vă rugăm să veniţi la noi în biserică şi, cu voce tare, să ne citiţi rugăciunea de dezlegare! Suntem legaţi de Mitropolitul Andrei Şaguna şi, de atunci şi până azi, orice începem în sat nu mai putem termina. Dacă începem un pod, nu-l terminăm; dacă începem o biserică, n-o terminăm; dacă începem o casă, nu iese cum trebuie, în orice ne angajăm, nu ne merge”. M-am dus, desigur, şi le-am făcut o dezlegare.

Prin urmare, Sfântul Pavel, când a rostit aceste cuvinte, cred că a avut motive puternice s-o facă, temeiurile lui fiind din aceeaşi categorie cu păcatul împotriva evidenţei.

Adevărata pocăinţă întăreşte unitatea bisericii, Mitropolitul Antonie Plămădeală

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here