Pocăinţa este corabia, frica de Dumnezeu este cârmaciul, iubirea este limanul dumnezeiesc

0
283

pocaintaSfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, şi-a început propovăduirea cu cuvintele: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2). Mântuitorul, când a ieşit la misiune, a spus exact acelaşi lucru: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Cuvântul pocăinţă vine în româneşte de la slavonescul pokajanije, care însemnă părere de rău. Însă, Pocăinţa este mai mult decât o părere de rău, ea presupune şi o schimbare a vieţii, o schimbare a felului de a gândi şi acţiona. De aceea cuvântul corespunzător în greacă este m e t a u o i a , care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăuntrică. În latină această taină se numeşte paenitentia.

Sfântul Ioan Damaschin dă o definiţie pentru această lucrare duhovnicească: “Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală şi de la diavolul la Dumnezeu”.

Pocăinţa, ca Taină, este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor. Prin duhovnic, Dumnezeu iartă păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa lui. “Dacă zicem că păcat nu avem, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea” (1Ioan 1, 8-9). În faţa cui să le mărturisim? În faţa celui ce are putere să ni le ierte, în faţa episcopului sau a preotului. Pentru că tot Sfântul Ioan ne relatează că în ziua învierii, când a apărut în mijlocul ucenicilor, Domnul Hristos “a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan, 20, 22-23).

De păcatele săvârşite după Botez ne curăţim, aşadar, prin Taina Pocăinţei, Mărturisirii sau Spovedaniei. Pocăinţa este o trebuinţă firească a sufletului omenesc, primind în creştinism demnitatea de Taină. Ea este “mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl aruncă păcatul, pentru a fi readus în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele”. Dacă păcatul distruge comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu şi cu oamenii, pocăinţa o reface.

Pocăinţa este o lucrare de moment, dar şi una de durată. Ca lucrare de moment se finalizează în faţa scaunului de spovedanie, după ce, simţind povara păcatului, ne-am hotărât să ne întoarcem la Dumnezeu. Aici ne uşurăm conştiinţa şi primim dezlegare. În acest sens modelul pe care ni-l dă fiul risipitor este emblematic. În urma frământărilor sufleteşti acesta şi-a zis: “Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi spune: tată am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca15, 18-19). Iar vameşul ne arată starea de smerenie cu care trebuie să facem pocăinţă. Fiind conştient de păcatele sale “departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Ca lucrare de durată pocăinţa acoperă toată viaţa pe care o mai avem în faţă. Ea este de fapt o stare sufletească care ne face să urâm păcatul şi să dorim sfinţenia înspre care tindem şi pe care dorim să o dobândim. Pocăinţa ca stare sufletească, şi care durează toată viaţa, îşi trage puterea din pocăinţa ca Taină. Harul primit în Taina Spovedaniei încununează cu succes efortul nostru de a ne despătimi. “Pocăinţa este corabia, frica de Dumnezeu este cârmaciul, iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica ne aşează deci în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii acoperită cu aburi săraţi şi ne trece spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toţi cei ce se ostenesc şi sunt împovăraţi, prin pocăinţă. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu şi drumul nostru s-a sfârşit şi am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”.

Prin pocăinţă dobândim frumuseţea sufletească dintru început. La ea trebuie să apelăm mereu şi, dacă am căzut, să nu deznădăjduim. Pentru aceasta însă, e nevoie şi de voinţă. “Dacă vrem, harul cel de-al doilea al lui Dumnezeu, sau pocăinţa, poate să ne ridice iarăşi la frumuseţea străveche. Dar dacă nu avem grijă nici de aceasta, vom merge neapărat, ca şi dracii care nu se pocăiesc, la muncile veşnice, împreună cu ei, mai mult vrând decât nevrând”.

Diavolul încearcă să-i aducă omului care a păcătuit deznădăjduire şi să-l facă să-şi piardă speranţa mântuirii. Părinţii stăruie în a-i îndemna pe creştini să aibă mereu curajul pocăinţei. “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. Stăruie pe lângă El şi El îşi face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să şti tu”.

Dinamica despătimirii, Andrei Andreicuţ

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here