Plăcerea şi durerea îl tiranizează pe omul căzut, mânându-l la păcat şi la patimi

0
149
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI

pacatosIarăşi, durerea şi plăcerea sunt rele şi pentru că se fac stăpâne ale omului căzut. Iar stăpânirea lor are cele mai nenorocite urmări, pentru că, pe de o parte, aşa cum am văzut, pe una dorind-o şi de cealaltă fugind, omul cade în păcate şi patimi; iar, pe de altă parte, pentru că ajung tirane şi-l fac până la urmă robul lor.
Felul în care vorbeşte despre această tiranie Sfântul Maxim este semnificativ; astfel, el spune că în firea pătimitoare a omului căzut „stă puterea plăcerii şi a durerii”, şi acestea două pricinuiesc „domnia silnica a păcatului (prin plăcere) şi stăpânirea morţii (prin durere)”.
Sfântul Maxim subliniază îndeosebi dominaţia pe care o exercită păcatul asupra firii omeneşti prin latura pătimitoare, care ţine de naşterile după trup, ca mişcată de păcat şi mişcătoare a păcatului. „Fiindcă, aşadar, din pricina neascultării a intrat păcatul, iar din pricina păcatului a intrat în firea oamenilor tră-sătura pătimitoare prin naştere, şi fiindcă neîncetat cu această trăsătură pătimitoare a naşterii prin păcat se împrospăta prima călcare a poruncii, nu era nădejde de slobozire, firea fiind încătuşată, prin plecarea voinţei, într-o legătură rea. Căci, cu cât se silea firea să se conserve prin naştere, cu atât se strângea mai mult cu laţul legii păcatului, având în sine prima greşeală lu-crând prin trăsătura pătimitoare.”
Acelaşi Părinte insistă asupra tiraniei pe care o exercită iubirea de sine asupra omului căzut prin mij-locirea plăcerii şi a durerii. El scrie că iubirea pe care „fiecare dintre cei ce sunt părtaşi la firea omenească o are în sine, într-o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare faţă de partea lui văzută, adică faţă de trup”, este cea care „îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile şi lucrurile şi după cum îl îndeamnă felul său de a fi, căutând să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere”2. O idee ase-mănătoare aflăm şi la Sfântul Petru Damaschinul, care pune iubirea de sine sub numele de „voia proprie”. El spune astfel că cel lipsit de minte „nu poate avea înfrânarea de la plăceri sau de la voile care-i plac, nici răbdare în întâmplările dureroase. Că uneori, împli

nindu-şi voia, cresc în el plăcerea şi mândria, alteori, neputându-şi-o împlini şi fiind chinuit de durere din pricina aceasta, ajunge silit la înecarea şi descurajarea sufletului, care sunt arvuna gheenei”. Sfântul Petru Damaschinul, ca şi Sfântul Maxim, arată că prin patimi se face vădită puterea pe care o au asupra omului plăcerea şi durerea, hrănitoarele şi întăritoarele lor.
Lucrarea diavolilor vădeşte şi ea faptul că durerea şi plăcerea stăpânesc şi tiranizează firea omenească, direct sau indirect.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here