Legătura dintre suferinţă şi păcat (II). Suferinţa, izvor şi prilej al păcatului – partea I

0
120
placerea-prilej de suferintaSuferinţa e rea şi pentru că este pricină şi prilej de păcătuire pentru omul căzut; de ea se folosesc puterile demonice, care una voiesc: să-l facă pe om să săvârşească răul fie într-un moment sau altul, fie mereu; prin ea iscă, sporesc şi întreţin în el patimile cele rele.

Plăcerea şi durerea sunt temeliile patimilor rele. Se ştie îndeobşte din scrierile Sfinţilor Părinţi că plăcerea e rău văzută şi chiar urâtă de ei.  In primul rând pentru că l-a lipsit pe om de desfătarea duhovnicească, nemăsurat mai mare, căreia i-a luat locul; iar în al doilea rând, pentru că este mijlocitoarea patimilor. Mai puţin se ştie însă că şi durerea este privită de Părinţi tot ca rea şi păgubitoare. Am văzut deja că unii dintre ei subliniază faptul că nu-i plăcere fară durere şi nici durere fară plăcere, şi că pe amândouă le naşte ceea ce-i pătimitor în om, apărând amândouă în firea lui ca urmări ale păcatului strămoşesc. Şi de ele e negreşit aninat păcatul, fie că le precede, fie că le urmează.

Intâi e păcatul strămoşesc, care le-a născut, apoi păcatul pe care ele pot oricând să-l nască ori să-l prilejuiască.

Altfel spus, având răul drept obârşie, ele pot fi la rândul lor obârşie a răutăţii. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte astfel de „răul furişat în noi datorită firii noastre pătimitoare, adică legea păcatului pricinuită de neascultare”. Iar Sfântul Petru Damaschinul spune răspicat: „Din plăcere şi din durere vine tot răul.”

Aceasta nu înseamnă că firea pătimitoare – izvor, în om, al plăcerii şi al durerii – este în sine rea sau pricină de păcat şi de patimi vinovate. Păcatul, ca şi patimile rele, cere întotdeauna manifestarea liberului nostru arbitru. De aceea, spunând cele de mai sus, Sfântul Maxim precizează faptul că „răul furişat în noi datorită firii noastre pătimitoare” vine din „dispoziţia potrivnică firii a voii noastre libere, care a introdus îm-pătimirea în caracterul pătimitor al firii prin moleşire ori prin iuţeală”.
Totuşi caracterul pătimitor al firii – aşadar şi patimile fireşti care izvorăsc de aici – este un teren propice pentru naşterea, dezvoltarea şi stăruirea patimilor rele. Cerinţele sau chiar constrângerile firii pătimitoare determină cel mai adesea liberul arbitru. Şi tocmai datorită zonei de fragilitate şi slăbiciune pe care o constituie elementul pătimitor din om, voia plecată spre rău sau reaua alegere ajung să se împlinească.

Omul care urmareste placerea este căzut, părăseşte virtuţile şi se arată atras de patimile cele rele.

Sfântul Maxim vorbeşte astfel despre „coruperea liberei alegeri”, datorită slăbiciunii firii noastre (adică a caracterului ei pătimitor).
Omul căzut părăseşte virtuţile şi se arată atras de patimile cele rele tocmai raportându-se la durere şi plăcere. Astfel, într-o scolie la Răspunsurile către Talaste citim că: „De dragul plăcerii iubim patimile; de teama durerii fugim de virtute.”
Sfântul Maxim vorbeşte pe larg despre faptul că patimile rele cresc întemeindu-se deopotrivă pe plăcere şi durere. El arată cum omul căzut se străduieşte din răsputeri. Pe de o parte cauta plăcerea, pe de alta, se fereaste de durere, lucrări legate de altfel. Pentru că, aşa cum am văzut mai sus, potrivit Sfântului Maxim, durerea urmează negreşit plăcerii.

Prin această îndoită strădanie, omul dezvoltă o urâtă treime de patimi. Sunt cele prin care caută plăcerea; cele prin care se fereşte de durere; cele ieşite din însoţirea acestor două porniri păcătoase. „Luptându-se omul cu toată puterea pentru plăcere şi combătând cu toată sârguinţa durerea […], aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor. Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile stricăciunii sale, din cauza neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele. Noi, cei ce suntem de aceeaşi fire, ne mâncăm unii pe alţii ca urmare ale păcatului strămoşesc. Şi de ele e negreşit aninat păcatul, fie că le precede, fie că le urmează; adică întâi e păcatul strămoşesc, care le-a născut, apoi păcatul pe care ele pot oricând să-l nască ori să-l prilejuiască.

Având răul drept obârşie, ele pot fi la rândul lor obârşie a răutăţii.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte astfel de „răul furişat în noi datorită firii noastre pătimitoare, adică legea păcatului pricinuită de neascultare”. Iar Sfântul Petru Damaschinul spune răspicat: „Din plăcere şi din durere vine tot răul.”
Aceasta nu înseamnă că firea pătimitoare – izvor, în om, al plăcerii şi al durerii – este în sine rea sau pricină de păcat şi de patimi vinovate. Păcatul, ca şi patimile rele, cere întotdeauna manifestarea liberului nostru arbitru. De aceea, spunând cele de mai sus, Sfântul Maxim precizează faptul că „răul furişat în noi datorită firii noastre pătimitoare” vine din „dispoziţia potrivnică firii a voii noastre libere, care a introdus împătimirea în caracterul pătimitor al firii prin moleşire ori prin iuţeală”.

Totuşi caracterul pătimitor al firii – aşadar şi patimile fireşti care izvorăsc de aici – este un teren propice pentru naşterea, dezvoltarea şi stârnirea patimilor rele. Cerinţele sau chiar constrângerile firii pătimitoare determină cel mai adesea liberul arbitru. Şi tocmai datorită zonei de fragilitate şi slăbiciune pe care o constituie elementul pătimitor din om, voia plecată spre rău sau reaua alegere ajung să se împlinească.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, Jean-Claude Larchet

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here