Picuri de înțelepciune – Siluan Athonitul

0
190

coltOrice acţiune înainte căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.

Tot războiul se duce pentru smerenie.

Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.

Când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Sufletele celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor (cuvânt primit de la Hristos Însuşi).

Acum oamenii s-au făcut mândri şi nu se mântuiesc decât prin întristări şi pocăinţă, şi numai foarte arareori ajunge cineva la iubire.

Domnul iubeşte atât de mult pe om că îi dă darurile Sfântului Duh. Dar până ce învaţă să păstreze harul, sufletul trece prin multe furtuni.

Domnul a arătat mare milă faţă de mine şi mi-a dat să înţeleg că trebuie să-mi plâng toată viaţa păcatele mele. Aceasta este calea Domnului. Şi acum scriu din milă pentru toţi oamenii care ca şi mine, sunt mândri şi din această pricină suferă. Scriu ca să înveţe smerenia şi să – şi găsească odihna în Dumnezeu. Unii zic că aşa a fost mai demult, dar că acum toate acestea s-au învechit (perimat) însă, nimic nu trece niciodată când este vorba de Domnul: numai noi ne schimbăm, devenim răi şi astfel pierdem harul.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu.

O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noastră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă.

Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră şi vă rog cu lacrimi: “Veniţi la Hristos”.

Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.

Unui pustnic care i-a spus odată: ,,Dumnezeu va pedepsi pe toţi ateii şi ereticii, care vor arde în focul veşnic”, Siluan i-a replicat: ,,bine dar spune-mi dacă vei fi în rai şi de acolo vei vedea cum arde cineva în focul iadului, vei mai avea pace?” – “Ce să-i faci? E păcatul lor”, a spus pustnicul. La care Siluan a răspuns: “Iubirea nu poate suferi aceasta. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii”.

Păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Multe osteneli şi multe lacrimi trebuie pentru a păstra duhul smerit al lui Hristos, dar fără el lumina vieţii se stinge şi sufletul moare.

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi suferinţele sufletului; Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cunoştinţa; Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e rugăciunea; Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi.

Omul mândru sau se teme de demoni, sau se aseamănă lor. Dar nu trebuie să ne temem de demoni, ci de mândrie şi trufie, căci ele ne fac să pierdem harul. Cel ce vorbeşte cu demonii îşi întinează mintea, în vreme ce mintea celui ce rămâne în rugăciune e luminată de Domnul.

Deşi e blând, totuşi, Domnul lasă sufletul să flămânzească din pricina mândriei lui şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here