Pictorul Carmel Georgescu: Mă străduiesc să mă desăvârşesc prin ceea ce-mi lipseşte. Eu nu pictez pentru câştig, ci pentru că asta simt

0
711

autoportret

În fiecare zi pictorul Carmel Georgescu intră în atelier şi stă până spre dimineaţă, când cocoşii încep să cânte. Singur, cu visele lui, care plutesc nestingherite prin liniştea încăperii, printre pensule şi culori. Încet, vorbind cu ele aşa cum numai el ştie reuşeşte să le convingă şi astfel le strecoară în tablouri. Pictor de culoare, prin trudă zilnică, pentru că nimic nu se face fără de ea, a deschis ferestrele larg către universul său artistic celor care se simt atraşi de picturile lui neaşteptate.

 

Carmel Georgescu s-a născut la Rădăuţi, judeţul Suceava.

Talentul i-a fost remarcat de mentorul său, profesorul Cristian Crihan din Iaşi, care l-a îndrumat de-a lungul evoluţiei sale artistice. Pe zi ce trece, pictorul Carmel Georgescu devine un artist complex, a cărui dăruire de sine uimeşte.

Face acest lucru deşi dă impresia că totul se face cu o uşurinţă uluitoare, dar în spatele acestei aparențe se ascunde o muncă titanică şi o sensibilitate ieşită din comun.

A învăţat să arate privitorilor lumina dinlăuntrul lui prin intermediul poveştilor pe care tablourile lui le spun continuu, fiecare în felul său.

Cel mai mic tablou

Există o altfel de lumină în unele dintre acestea, care dezvăluie o Bucovină dulce, care leagă apă, pământ şi aer de focul lăuntric al artistului, niciodată stins.

Şi-a început drumul în arta culorii încă din copilărie. A fost un moment special, o clipă parcă anume creată pentru el.

Mic fiind, a trecut pe lângă o fereastră imensă de care şi-a lipit nasul roşu (culoare al cărei sens nu toţi reuşesc să-l pătrundă), din cauza frigului de afară, curios peste poate şi atras de lumina pe care ochii lui au văzut-o acolo. Era un vernisaj important la care participa multă lume.

Mangalia 4_mare

Privea la ce se întâmpla în lumina aceea ireală, fascinat de picturile de pe perete, fără să-i pese că prea marile-i ciubote din picioare îi ieşeau la fiecare mişcare şi-l jenau. Poate că atunci nimeni nu a văzut acel năsuc lipit de vitrina imensă, dar sufletul lui nu a uitat acea lumină şi şi-a dorit să o dăruiască lumii la rându-i.

Carmel Georgescu s-a născut cu o curiozitate ieșită din comun.

De mic voia să știe totul și mai ales să afle ce se ascunde înlăuntrul fiecărei imagini. Când a început să dezlege tainele liniilor și formelor, a simțit o atracție incredibilă față de colțul în care doamna învățătoare trimitea discret câte o privire. Era acolo o pictură. Uneori i se părea că doar el întrezăreşte acea zbatere de gene ușoară ca un fulg de nea.

Pictura2

Nu mai ține minte cine pictase sau ce reprezenta acea pictură, știe doar că avea mult roșu și albastru.

Ultimele expoziţii au avut loc în 2012 la Salonul Ladiaqui, Tel Aviv, Israel, la Muzeul Ştiinţele Naturii, Suceava şi la Universitatea Ştefan cel Mare, Suceava, Zilele hispanităţii. Dar în 2013, a fost solicitat să participe, şi a răspuns cu drag, la o expoziţie într-un spaţiu interesant în Sarajevo, Bosnia-Herţegovina.

Tablourile au fost expuse pe pereţii caselor bombardate, fără acoperiş.

Dincolo de forţa ce transpare din picturile lui, de rafinamentul acordurilor de culori, lumina lor este martora unui suflet mare. Locul rădăcinilor sale, Bucovina, este cel de unde captează imagini, iar peste toate pluteşte o nostalgie specifică structurii sale sufleteşti.

Expo Sarajevo

Carmel Georgescu a ales pictura pentru că toate bucuriile şi tristeţile i s-au adunat în sensul şi în jurul acestei arte. Totul s-a împletit cu el în timp, iar înţelesurile au venit pe rând. Pictura a devenit singura lume posibilă printre cele pe care le putea vedea.

Ce te ajută de fiecare dată să renaşti, să te ridici din cenuşa căderii?

Mă ajută „Creatorul” de fiecare dată. Îi văd culorile şi nu ştiu dacă şi la alţii se întâmplă la fel, dar eu le şi aud vorbindu-mi. Povestea lor o aşez în tuşe groase sau subţiri, delicate sau puternice, ample sau nu, subtile sau posesive. Un pictor este la urma urmei poet, şi invers.

Mijloacele de exprimare sunt însă atât de diferite, încât cel care stăpâneşte paleta de culori rar se aventurează pe terenul dificil al artei versului. Eu nu stăpânesc cuvântul, ci culoarea. Mie Dumnezeu mi-a dat harul culorii, nu al cuvântului. Ascult poveştile pe care culorile mi le spun în fiecare zi când mă aflu în atelierul meu şi până nu ajung la capătul lor nu mă opresc. Cuvintele poveştilor mele sunt aşternute pe pânză.

Foto Atelier CARMEL Georgescu

E drept, nu toţi îmi înţeleg “scrisul” şi se mai poticnesc în a mă înţelege, dar mă exprim aşa cum îmi dictează natura mea interioară. Cad des şi mi-ar fi greu să trăiesc departe de oamenii dragi mie. Deci, cred că şi mâna lor m-a ridicat atunci când trebuia!

Ce te-a determinat să alegi pictura? Ce-ţi place la ceea ce faci?

Nu cred că am ales-o, am întâlnit-o pur şi simplu. Cu ea visez mai uşor şi îmi ajută vorbirea. De când mă ştiu am visat în culori. Atingerea îngerilor înseamnă pasiunea pentru ceva. Sunt puțini aceia dintre noi care să nu fi fost măcar o dată în viață atinși de pasiune, să nu fi simțit fiorul acesteia…

Culoarea este cea care a marcat viața mea, culoarea este amprenta pe care o aripă de înger a lăsat-o sufletului meu. Tot ce fac este să rămân cu ea, cu pasiunea mea, să rămân implicat total, să creez în ea. Pentru mine este foarte important că las urme, linii, culoare.

Frumuseti bizare_mare

Este energia mea, ea înnoiește, colorează tot ce eu ating.

Prin ea îmi trăiesc viața cu adevărat, nu mă pot plictisi niciodată. Ce-mi place şi ce m-a determinat să ales pictura? Ador numărul casei în care am locuit! Culoarea căsuţei ce mă proteja în copilărie. Mâna albă ce mi-a dat un har pe care-l port şi acum.

Florile pe care mama le îngrijea în curtea casei în care mă jucam, Streaşina prin care ploaia se străduia să încapă uneori. Creta de pe caldarâmul fierbinte ce-şi schimba mereu culorile. Aroma teiului din colţul străzii. Pictura este centrul universului meu, punctul meu de sprijin.

Îmi place uimirea copiilor pe care-i învăţ să privească în ochi culorile curcubeului. Culoarea înseamnă pentru mine zâmbetul meu, hrana mea zilnică. Mama mea, la care gândul meu se oprește des. Fiecare copil are un talent anume, un har, o înclinație care îl diferă de ceilalți.

Cu copiii

Nu toți reușesc să descopere la timp aceasta pasiune și eu cred că este păcat. De aici înțelegi dacă ai pășit cu dreptul în viață sau nu. Ceea ce vreau să spun cu această mărturisire este că un copil trebuie încurajat și lăsat să facă ceea ce-i place. Viața și experiențele ulterioare îi vor confirma sau infirma valoarea alegerii pasiunii pe care o urmează.

Pentru a fi împlinit, am fost lăsat să văd, să simt că această pasiune se potrivește și rămâne în mine. Părinții mei nu m-au văzut niciodată contabil, inginer sau chirurg. Poate și-au dorit asta, dar niciodată nu mi-au impus vreo alegere, le sunt recunoscător și-i apreciez pentru asta, dovadă că după realbirea acelui perete din sufragerie, mi-au cumpărat prima pensulă și primele culori.

Ştiu că uneori, ca artist, eşti dezamăgit de ceea ce vezi în jurul tău, mai ales de birocraţie şi de modul în care unii oameni aleg să se comporte. Acorzi a doua şansă?

DSC09228a

Încă mai cred că în viitor vom scăpa de formulare, de cozi, de birocraţie. Întreaga viaţă este o problemă de opţiuni, mă bucur că văd tot mai mulţi oameni îndepărtând din viaţa lor ceea ce nu contează cu adevărat. În ciuda experienţelor prin care am trecut de-a lungul timpului, acord şanse la nesfârşit, nu ştiu de ce…

Care este cea mai frumoasă amintire din copilărie şi ce o face atât de specială?

Am multe amintiri frumoase. Nu mă pot opri la una singură. Mi-amintesc de ciubotele primite de la moşul cel cu daruri, ce se pare că nu-şi mai aducea aminte ce număr port. Mereu mi le aducea mai mari. Podul casei, unde coloram şi visam, în care urcam să descopăr minuni pe care nimeni nu le înţelegea în afară de mine.

Peretele sufrageriei care mereu îl coloram. Prima pensulă dăruită de mama mea, cu care mi-am întins visul pe pânză discret. Cel mai frumos galben pe care l-am obţinut dintr-un amestec febril, văpaia roşului apusului de soare de pe dealul pe care sania mea se lua la întrecere cu fulgii de nea.

Copiii, eterna inspiratie

Ce ai schimba în viaţa ta?

Nu aş schimba nimic, m-am obişnuit atât de mult cu ea, mă cunoaşte atât de bine. Este călătoria mea către EL, a mea către tine, privitor sau privitoare al picturilor mele. O călătorie care poate fi asemuită cu o noapte a transformărilor, a umbrelor. Un timp când îmi reamintesc de mine, de noi, ca fiinţe umane, de lumina care ne călăuzeşte, de divinitate.

Sunt o fiinţă care vrea, nu vrea, trăieşte în întuneric. Într-un întuneric al vorbelor.

O fiinţă care luptă pentru a birui acest întuneric, acest negru. Această călătorie, această noapte îmi afectează uneori capacitatea de a-mi restrânge întunericul. În acest negru îmi fac uitate iluziile.

A piece of my work found in the grandparents attic,since 1982.Oil on canvas 40X30 cm

Nu ştiu de ce, dar noaptea îmi încep fără să vreau toate călătoriile… pe pânză. Aşa eman divinitatea. Evaluez mereu ceea ce a fost şi ceea ce m-a făcut să stau în noapte şi mă scutur de toate greutăţile acumulate.

Noaptea miroase puternic a răşină, astfel aducându-mi aminte de tăcerea profundă a luminii în echilibru. Trec prin noaptea sufletului seară de seară, aşa mi-am cunoscut şi învăţat libertatea şi deasupra mea cerul îşi lasă constelaţiile la vedere, iar luna îmi dăruieşte din vălurile ei strălucitoare. Cum să îndrăznesc să schimb ceva când rugăciunea mea ajunge pe pânză călătorind până la EL? Nu. Nu schimb nimic.

Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

Să-mi ţin cărarea dreaptă a credinţei. Adevărata credinţă este un dar al lui Dumnezeu. Ce frumos este acest dar însoţit de efortul nostru necontenit de a-L cunoaşte pe EL, de a-I semăna. Credinţa este un mare har şi o mare putere. Cu ea aripile nu-ţi sunt de fier…

Metafore

Dacă te rog să-mi spui povestea unui tablou de-al tău crezi că vei putea?

Nu sunt stăpânul cuvântului. Pot să povestesc fără să folosesc metafore sau alte forme de bijuterii pe care doar un scriitor ce poartă harul Lui le are în palmele lui. O să spun o poveste, dacă trebuie. Un pictor ales de Creator să îmbine culorile la modul perfect a descoperit într-o zi cea mai frumoasă nuanţă de culoare din câte existau pe atunci pe pământ.

A îndrăznit să o aştearnă pe pânză şi aşa a reuşit cel mai frumos dintre tablouri. A fost dorit de toţi, o luptă crâncenă s-a dat între cei care se voiau luminaţi de tablou. A fost cumpărat de cel mai bogat dintre pământeni şi astfel lumina a ajuns în casa acestuia. O zi a rămas tabloul pe perete, doar o zi.

La încleştarea nopţii cu cea de-a doua dimineaţă, tabloul nu mai era pe perete, iar casa bogatului îşi cernise culorile. Pierduse lumina bogatul şi nimeni nu i-o mai putea aduce înapoi. Cea mai frumoasă nuanţă de culoare voia să ofere iubire şi banii nu i-o puteau oferi. Aşa că a ales să plece singură în căutarea iubirii.

A ajuns în casa unui preot, dar credinţa nu-i era credinţă, lumina nu-i era lumină; în casa unui ambasador, dar diplomaţia nu-i era democraţie şi dreptatea nu-i era dreptate. Apoi în casa unui avocat, dar tertipurile nu-i erau tertipuri, iar neînţelesurile nu-i erau neînţelesuri; în casa unui artist, dar replicile nu-i erau replici şi muzica nu-i era muzică.

Au fost multe casele în care cea mai frumoasă nuanţă de culoare a ales să intre.

Până într-o zi, când a ajuns în casa unui Om. Acel om a privit-o cu alţi ochi. I-a oferit iubire, a protejat-o zilnic, a mângâiat-o şi a tulburat-o cu lumina lui. Astfel, cea mai frumoasă nuanţă de culoare din lume s-a trezit şi când Omul a primit trei nuanţe de violet în centrul frunţii sale, într-o dimineaţă alături de el, în braţele lui se odihnea cea mai frumoasă nuanţă de femeie din lume.

Uimit, a lăsat inima să-i bată clopotele iubirii şi a înlănţuit-o nemaidorind să-i dea drumul vreodată. Era a lui de acum şi astfel cea mai frumoasă nuanţă de culoare a rămas în casa unui Om…

Iubirea e cea mai frumoasă nuanţă de culoare.

Carmel

Crezi în coincidenţe?

Legătura dintre evenimente poate avea o semnificaţie pentru noi.

Ce înseamnă pământul Bucovinei pentru tine?

Este pământul strămoşilor mei… Sunt adânc înfipt în el, precum stejarul.

Care au fost cele mai grele momente din viaţa ta?

Au fost mai multe. Mă bucur foarte mult că piciorul mi-a rămas pe stâncă în acele momente.

Cum este când ajuţi, când lucrezi pentru oameni, când înţelegi că este o satisfacţie enormă că munca ta este apreciată, mă refer la picturile tale?

Mă gândesc mai puţin dacă plac picturile mele. Pictez doar pentru mine. Dar trăiesc sentimente minunate alături de copii cu care lucrez. Sunt un om matur care se joacă zilnic cu culorile sale. Am avut nesperata şansă de a lucra cu copiii.

O ora cu copiii

Până acum nici o altă experienţă nu mi-a adus atât de multă bucurie într-un timp atât de scurt. O oră cu copiii de grădiniţă, la invitaţia unei doamne educatoare. A fost primul lor pas în lumea pe care eu o cunosc atât de bine.

Sunt convins că dacă vom aduce creaţia în şcoală prin ore de educaţie plastică, lecturi publice, dezbateri literare, lansări de carte, vernisaje vom determina copiii să citească, să picteze, să pătrundă tainele artelor.

Are omul nevoie de vis?

Din nelinişti de suflet, omul are nevoie de vise pentru a exista. Călătorii fantastice, lumi paralele, cred că ne regăsim cu toţii în chipuri nebănuite. Visez des şi am nevoie de timp să pot să înţeleg sensurile curgerii iubirii primate în visul meu, pentru că eu cred că asta se întâmplă când visăm.

Maria_mare

Dumnezeu ne dăruieşte iubirea Lui. Ceea ce sufletul priveşte, ochii nu pot vedea, ceea ce sufletul aude, urechile nu pot auzi, ceea ce ascunde sufletul nu poate fi adus la lumină decât simplu. Sufletul este lumina de dincolo de gând şi stele, este ceea ce cuvintele nu pot descrie. De aceea există culoarea.

Ţi se pare că-ţi lipseşte ceva?

Lucrez cu nesfârşite aşteptari ale celor mai prielnice clipe, cu alegeri, cu viziunea mea, cu memoria mea, cu neastâmpărul meu, uneori cu oboseala mea, trec prin goluri, cunosc momentul prisosului. Ştiu cât preţuiesc, prin ceea ce-mi lipseşte, am o percepere deplină şi clară a lipsurilor mele. Mă străduiesc să mă desăvârşesc prin ceea ce-mi lipseşte.

predand-arta-libertatii-819049

Eu nu pictez pentru câştig, ci pentru că asta simt. Este felul meu de a exprima ceea ce simt, este modalitatea prin care mă raportez la ceea ce mă înconjoară, este felul în care îmi arăt bucuria că sunt acum şi aici. Trăiesc prin culoare, dar mă hrănesc cuvintele. Sunt într-o permanentă revelaţie, mă simt ca un copil şi descopăr mereu lucruri noi, e o lume, o lume a mea, superbă!

O definiţie a picturii?

Am încercat să dau o definiţie, să-mi confirm că nu simt greşit. Am încercat să caut un motiv pentru iubirea mea pentru această pasiune. Am vrut să-mi dau seama de ce iubesc. Până când o voce dinlăuntrul meu a rostit cu voce tare ce nu reușeam eu „De ce trebuie să dai o definiție? Pur și simplu trăiești culoarea. Culoarea ești tu…“ Suflete pereche eu și pasiunea mea, culoarea.

Acceptarea voluntară a acestei pasiuni înseamnă acceptarea harului primit de undeva de Sus. Un har pentru care rămân recunoscător și datorită căruia astăzi pășesc cu bucurie și mândrie pe calea vieții mele…

 Emotii

V-ar putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here