Pictor Ciprian Istrate: Cel mai mare dar pe care oamenii îl pot oferi semenilor este acceptarea
Ciprian Istrate impresionează prin măreția lucrărilor sale și deopotrivă prin modestia care-l caracterizează ca om, așa cum îi stă bine unui pictor de icoane, prin care harul Lui Dumnezeu lucrează, iar asta se vede în fiecare icoană de-a sa. L-am cunoscut pe Ciprian la expoziția de icoane la care a participat, în Joia Mare; o expoziție de grup la care au participat alți şapte artiști nemțeni, care s-a numit simplu și inspirat „Dialog cu divinitatea“.
La această expoziție au fost opt tipuri diferite de tehnici ce reprezentau imagini religioase.
Fiecare artist a simțit să dialogheze în felul lui și eu cred că nimic nu era greșit. Criticul care a deschis această expoziție nu a reușit să înțeleagă că această manifestare e una de bucurie, de deschidere spirituală și a marjat pe canon, lăudând doar unele lucrări pe care le considera «icoane adevărate».
Această privire, eu, personal, cred că e destul de îngustă, pentru că nu suntem nici slavi și nici greci, pentru ca singurele repere să ne vină din aceste direcții. Pentru a aduna la un loc mai mulți artiști, care au viziuni și trăiri diferite ai nevoie de armonie, o armonie ce poate fi distrusă prin câteva cuvinte tăioase, legate de un canon înțeles parțial. Eu cred în acceptare! Suntem unici și nu avem nevoie de șabloane prin care trebuie să sugem burta sau să ne ridicăm pe vârfuri să trecem.
A accepta înseamnă nu numai să-ţi accepți propria expresie liberă a alegerii, ci să le permiți tuturor celorlalți propria alegere a expresiei. A fi în acceptarea tuturor ființelor înseamnă să recunoști egalitatea lor”, a ținut să precizeze cu fermitate artistul, atunci când l-am întrebat despre cea mai recentă expoziție de icoane la care a participat.
Sigur pe el în argumentație și în ideile pe care și le susține cu hotărâre, artistul Ciprian Istrate este o fire caldă, veselă și prietenoasă.
Cel puțin așa l-am cunoscut eu, în momentul în care l-am rugat să ne acorde un interviu. Al doilea lucru care m-a surprins a fost firea sa modestă, care transpare prin fiecare răspuns de-al său și prin faptul că în momentul în care i-am spus de interviu, Ciprian m-a întrebat dacă sunt sigură că lui vreau să-i iau interviul, din moment ce mai erau alți șapte artiști cu lucrări la aceea expoziție, fără ca tonul său să trădeze o falsă modestie sau vreun refuz la rugămintea mea de a ne spune câteva lucruri despre activitatea sa artistică și nu numai.
„Lucrez de mult timp icoane, dacă-mi aduc bine aminte, cred că din 1991. Am lucrat în toate tehnicile posibile, dar cel mai mult mă regăsesc în crearea imaginilor divine în frescă.
Această tehnică este una de măiestrie și viteză, socotită de Michelangelo ca fiind «cea mai bărbătească dintre tehnici». Prima mea experiență în pictatul bisericilor a început în Târgu-Neamţ la Adormirea Maicii Domnului, unde am lucrat din 1992-1995 cu un grup de pictori din Iași.
Tot în acel loc a început și drumul meu prin religie.
Cred că pentru a fi un pictor bun în realizarea frescelor trebuie să fii convins de ceea ce faci, nu poți să pictezi dacă nu crezi și nu intri în comuniune cu ceea ce creezi pe perete. Atunci când acestea lipsesc, pictura devine decorativă, lipsită de substanță, chiar dacă ea e bine realizată”.
Ți-ai început cariera pictând biserici, apoi ai urmat Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, secția pictură bisericească. Povestește-ne câte ceva despre acest parcurs?
Drumul meu în pictură și în religie a mers constant, cele două ajutându-se una pe alta. Întâlnirea repetată cu Preafericitul Patriarh Daniel, la sfințirea unora dintre Bisericile pictate de mine, și în urma discuțiilor cu Sfinția Sa, au dus la căutări mai mari în domeniul pictural și religios, ceea ce a făcut ca mai târziu să intru la Facultatea de Teologie.
Întotdeauna m-am întrebat dacă există un canon pe care iconograful trebuie să-l parcurgă pentru ca lucrările sale să primească mesajul divin.
În legătură cu pregătirea pictorului înainte de a se apuca de lucru, am să vă povestesc o mică întâmplare ce a avut loc în Roma, la vernisajul unei expoziții de pictură, unde am participat și eu. Printre invitați pe lângă primarul Romei, ambasadorul român și diferiți colecționari, era prezent și domnul Horia Patapievici.
Acesta văzând frescele mele a rămas impresionat de ideea de prezentare. M-a întrebat apoi dacă am un ritual de începere,de pregătire în prealabil. Răspunsul meu a fost că „nu”, iar el a pus capul în pământ și a devenit dezinteresat de discuții. Am continuat spunându-i că pregătirile sunt pentru ucenici, pentru începători, pentru cei care nu simt prezența divinității în permanență. Horia Patapievici a ridicat apoi ochii și s-a uitat mirat la mine.
Nu ai cum să mai pierzi această legătură, odată ce ea a fost realizată și te-ai abandonat cu totul ei!
Odată ce tot ceea ce faci, o faci, în comuniune cu divinitatea, am continuat eu să-i spun.
Ce sfat i-ai oferi unui tânăr artist care dorește să se îndrepte către acest drum al iconografiei?
Sfaturi pentru tinerii artiști nu pot să dau, de mult timp am renunțat să mai dau sfaturi, asta pentru că am realizat, că fiecare are drumul lui, fiecare descoperă în el și momentul și drumul spre cunoașterea sinelui.
Nu orice artist poate picta icoane. De ce crezi că se întâmplă astfel?
Dacă nu toți pictorii pot lucra icoane, nu e o tragedie, asta face ca viața să devină mai complexă, mai colorată (râde). Divinitatea e peste tot, chiar și într-un vas cu flori și într-un peisaj, doar reprezentarea e diferită.
Ai avut mentori, modele de profesori care te-au ajutat în formarea ta profesională? Ne poți spune câteva nume și ce crezi că-i face pe ei remarcabili?
Am avut mentori de la care am învățat tehnica frescei, iar aceștia sunt frații Moroșanu din Suceava. Am lucrat cu ei la câteva Biserici până când au decis că pot merge pe propriile mele picioare.
Dacă ți s-ar oferi ocazia, ai pleca vreodată din România? Se spune că România este Grădina Maicii Domnului, crezi că există o protecție divină însemnată pentru țara noastră?
Oh, căi de a pleca din țară au fost multe, dar am ales să rămân, pentru că aici pot să mă pun în valoare mai bine cu ceea ce fac. În legătură cu Grădina Maicii Domnului, eu cred că este mult mai extinsă și dacă ar fi să-i căutăm un loc anume, cred că este în noi și nu în exteriorul nostru.
Se tot vorbește de o criză economică globală, însă tot răul pare să provină dintr-o criză spirituală. Cum crezi că se poate ieși dintr-o astfel de suferință?
Aveți dreptate! Criza de fapt e una spirituală, așa cred și eu. Totul pornește de la atașamentele pe care le avem. Atașamentul este o formă a controlului în care identitatea devine atașată de realitatea fixată într-un anumit mod. În momentul în care este în acest mod definit, te simți bine; când nu este, te simți rău.
În starea respectivă nu există odihnă și pace, deoarece starea psihică devine condiționată de factori externi. Indiferent de cum se schimbă economia globală, dacă nu ești atașat de lucruri din exteriorul tău, atunci suferința nu există.
V-ar putea interesa şi aceste articole
