Creștinismul este o imitare a firii dumnezeiești

0
118
persoana - chipul si asemanareaDupă Sfântul Grigorie de Nyssa, chipul lui Dumnezeu în om, întrucât este desăvârşit, este în mod necesar cu neputinţă de a fi cunoscut, căci oglindind plinătatea Arhetipului, el trebuie să deţină de asemenea şi caracterul incognoscibil al fiinţei dumnezeieşti. De aceea nu se poate defini în ce constă chipul lui Dumnezeu din om.

Noi nu putem concepe persoana altfel decât prin mijlocirea ideii de participare la bunurile nesfârşite ale lui Dumnezeu. „Prin natura sa, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, Dumnezeu este bunătate, este acea bunătate care poate fi concepută sau, mai degrabă, El este dincolo de bunătatea care poate fi concepută şi înţeleasă.

Dumnezeu nu creează deci viaţa omenească dintr-un alt motiv decât că este bun.

Fiind astfel şi creând din acest motiv firea omenească, El nu a vrut să-şi arate pe jumătate puterea bunătăţii Sale, dând omului numai o parte din bunurile Sale, refuzându-i din gelozie împărtăşirea din celelalte. Ci desăvârşirea bunătăţii Sale constă în aceea că face ca omul să iasă din nefiinţă la fiinţă, să nu fie lipsit de vreun bine. Or, şirul acestor bunătăţi este aşa de lung, încât este imposibil să le enumerăm. De aceea, toate sunt conţinute pe scurt în expresia că omul este chipul lui Dumnezeu. Căci este cum s-a spus că Dumnezeu a făcut natura omenească părtaşă la tot binele. Dar dacă chipul ar fi fost întru totul asemănător frumuseţii Prototipului său, nu ar mai fi fost chipul Său, ci s-ar fi confundat cu El.

Deci, ce diferenţă există între dumnezeire şi cel care este după chipul Său?

Este aceasta: unul este necreat [Dumnezeu], celălalt [omul] primeşte existenţa prin creaţie“. Este clar că Sfântul Grigorie de Nyssa, prin „chipul lui Dumnezeu“ înţelege aici desăvîrşirea finală, starea îndumnezeită a omului ce se împărtăşeşte din deplinătatea dumnezeiască, din deplinătatea bunătăţilor Sale. Iată de ce, vorbind despre chipul limitat la împărtăşirea din anumite bunuri, despre chipul în devenire, el va vedea caracteristica specifică a omului în faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi, mai ales, în aceea că „el este liber de orice necesitate şi că nu este supus nici unei constrângeri fizice, dar că are o voinţă independentă.

“Virtutea este, într-adevăr, ceva independent şi stăpân pe sine“. Acesta este, ca să spunem aşa, chipul „formal“, condiţie necesară în vederea ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul se înfăţişează deci ca o fiinţă personală, ca o persoana care nu trebuie să fie determinată de natură, dar care poate determina natura să se asimileze arhetipului dumnezeiesc.

Persoana umană nu este o parte din fiinţa omenească, aşa cum persoanele Treimii nu sunt părţi din Dumnezeu.

De aceea, calitatea de chip al lui Dumnezeu nu se rezumă doar asupra unui element oarecare al compusului uman, ci priveşte întreaga fire a omului. Primul om care deţinea în sine toată firea omenească era, de asemenea, persoana unică. „Fiindcă numele de Adam – spune Sfântul Grigorie de Nyssa – nu-i dat acum obiectului creat, ca în istorisirile ce urmează. Ci omul creat nu are un nume deosebit, el este omul universal. Aşadar, prin această numire universală a firii, suntem chemaţi să înţelegem că Pronia şi Puterea dumnezeiască îmbrăţişează tot neamul omenesc din prima creaţie. Deoarece chipul nu este într-o parte a firii, nici harul într-un ins – ci această virtute se întinde asupra întregului neam.

“Nici o deosebire nu există din acest punct de vedere între omul plăsmuit la prima creaţie a lumii şi cel ce va veni la sfârşitul lumii: ei poartă deopotrivă în ei înşişi chipul dumnezeiesc“.

„Deci, omul creat după chipul lui Dumnezeu este firea înţeleasă ca un tot. Aceasta poartă asemănarea cu Dumnezeu“. Chipul dumnezeiesc propriu persoanei lui Adam se referea la întreaga omenire, la omul universal. Pentru aceasta, în neamul lui Adam, înmulţirea persoanelor, din care fiecare este după chipul lui Dumnezeu – s-ar putea spune, înmulţirea chipului dumnezeiesc în pluralitatea ipostasurilor omeneşti – nu se va împotrivi deloc unităţii ontologice a firii comune tuturor oamenilor.

Dimpotrivă, o persoana omenească nu va putea realiza deplinătatea la care este chemată, nu poate să devină chip desăvârşit al lui Dumnezeu, dacă îşi însuşeşte o parte din fire socotind-o ca bunul său privat. Căci chipul ajunge la desăvîrşire atunci cînd firea omenească se face asemănătoare celei a lui Dumnezeu, când dobândeşte împărtăşirea totală din bunurile necreate. Or, nu există decât o singură fire comună pentru toţi oamenii, deşi ni se înfăţişează divizată prin păcat, împărţită între mai mulţi inşi. Această unitate dintru început a firii umane statornicită din nou în Biserică, se va prezenta Sfântului Pavel sub o înfăţişare atât de deosebită, încât el o va desemna prin numele de trup al lui Hristos.

Aşadar, oamenii au o fire comună, o singură fire în mai multe persoane.

Această distincţie între fire şi persoana în om este tot aşa de greu de înţeles ca şi distincţia analoagă dintre fiinţa una şi cele trei Persoane în Dumnezeu. Trebuie să ne dăm seama înainte de orice că noi nu cunoaştem persoana, ipostasul uman în adevărata sa expresie, curat de orice amestec. Ceea ce noi numim în mod obişnuit „persoane“, „personal“ arată mai degrabă inşii, ceea ce este individualul.

Noi suntem obişnuiţi să vedem între cei doi termeni – persoana şi individ – aproape nişte sinonime.

Ne slujim fără deosebire de un termen sau altul pentru a exprima acelaşi lucru. Într-un anumit sens însă, individ şi persoana au un înţeles contrar, individul exprimînd un oarecare amestec al persoanei cu elemente care ţin de firea obştească, persoana însemnând, dimpotrivă, ceea ce se deosebeşte de fire. În starea noastră de acum noi nu cunoaştem persoanele decât prin indivizi, ca inşi izolaţi. Când vrem să definim, să caracterizăm o persoana, noi îngrămădim însuşiri individuale, „trăsături de caracter“ ce se întîlnesc totuşi în altă parte, la alţi inşi şi deci nu sînt niciodată absolute „personale“, ca unele ce ţin de fire.

Ne dăm seama până la urmă că ceea ce ne este cel mai scump într-o fiinţă, ceea ce o face să fie „ea însăşi“ rămâne nedefinit, căci nu-i nimic în firea sa care ar reveni în chip propriu persoanei, totdeauna unică şi incomparabilă, „fără de asemănare“. Omul determinat, acţionând prin firea sa în virtutea însuşirilor sale fireşti, prin „caracterul“ său, este cel mai puţin personal. El se afirmă ca un individ, proprietar al unei firi pe care o opune firii altora ca pe „eul“ său, confuzie între persoana şi fire.

O persoana care se afirmă ca individ, închizându-se în limitele firii sale particulare, nu se poate desăvârşi cu adevărat, din contră, ea se împuţinează, sărăceşte.

Numai lepădându-se de propriul său conţinut, numai dăruindu-l în chip liber, numai încetând să existe pentru sine se exprimă din plin persoana în aceeaşi fire a tuturor. Lepădîndu-se de binele său individual, ea sporeşte la nesfârşit şi se îmbogăţeşte cu tot ce aparţine tuturor. Persoana devine icoana desăvârşită a lui Dumnezeu, dobândind asemănarea care este desăvârşirea firii comune tuturor oamenilor. Distincţia dintre persoane şi fire reproduce în omenire ordinea de viaţă dumnezeiască exprimată prin dogma treimică. Este temelia întregii antropologii creştine, a întregii morale evanghelice, căci creştinismul este „o imitare a firii dumnezeieşti“, după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa.

“Teologia mistică a Bisericii de Răsărit”, Vladimir Lossky

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here