“Păziţi iubirea, nu o pierdeţi”

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.

Vai mie, că în anii tinereţii mele am trăit rău şi n-am imitat pe acel sfânt plăcut lui Dumnezeu Simeon Stâlpnicul [din Muntele Minunat]. Minunată este viaţa lui. Era de şapte ani când i S-a arătat Domnul, şi el a ştiut de îndată că este Domnul şi L-a întrebat: „Doamne, cum Te-am mâ­niat?” Domnul a întins mâinile şi a zis: „Aşa M-ai mâniat, dar Eu însumi te-am ridicat. Tu însă stăruie la Mine în fiecare zi”.

Aşa trebuie să ne silim spre bine toată viaţa şi, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greşesc nouă, şi atunci Domnul nu-şi va aduce aminte nici El greşelile noastre şi ne va da harul Duhului Sfânt.

Când eram în lume îmi plăcea să iert din suflet şi ier­tam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram încă frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmaşi.

Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [ In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci to­tul e un chin. De aceea păziţi iubirea, nu o pierdeţi, mă­car că nu e cu neputinţă să o aducem înapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi şi rugăciuni, iar fără iubire viaţa pe pământ e un chin. Dar cine rămâne în rău, acela omoa­ră sufletul – lucru de care să ne păzească pe noi Domnul!

Când sufletul pierde dintr-o pricină oarecare harul pe care i l-a dat Domnul cercetându-l, se întristează puternic după el şi doreşte să-l dobândească din nou. O, cât îl roa­gă pe Stăpânul ziua şi noaptea să se milostivească de el şi să reverse iarăşi peste el mila Lui. Şi cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecările genunchilor lui. Şi mulţi, mulţi ani se chinuie sufletul căutând harul pe care l-a gustat şi de care s-a îndulcit. Şi vreme lungă încearcă Domnul sufletul, să vadă dacă crede în El; iar sufletul, nevăzând în el dulceaţa Lui pe care a cunoscut-o, iarăşi însetează după ea şi aşteaptă cu smerenie şi este atras ne­săturat spre Domnul de dogoarea iubirii.

Cu har e uşor să iubim pe Dumnezeu şi să ne rugăm zi­ua şi noaptea; dar sufletul înţelept rabdă şi uscăciunea şi nădăjduieşte cu tărie în Domnul, şi ştie că El nu va ruşina nădejdea şi i-l va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată degrabă şi niciodată nu se dă pentru multă vreme; dar sufletul înţelept se smereşte şi iubeşte pe aproa­pele şi-şi poartă cu blândeţe crucea sa şi aşa biruie pe vrăjmaşii care se străduie să-i depărteze de la Dumnezeu.

Când păcatele ascund de la suflet ca un nor lumina mi­lostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar dacă însetea­ză după Domnul, rămâne neputincios şi lipsit de putere, ca o pasăre închisă într-o colivie; chiar dacă aceasta ar fi într-o dumbravă înverzită, tot nu poate zbura, ca să cânte în libertate cântări de laudă lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei”, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr.

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]