Paula Vlădescu: Mintea îmi este liberă când pictez şi ştiu că pot face tot ce doresc atunci

0
758
Mască individulă la preț de producător - 3,5 RON(inclusivTVA) - Click AICI
paula vladescu 2Loreta Popa

În timp ce asfaltul Bucureştiului se topea sub mângâierea soarelui, în dulcea răcoare a unei case vechi ce adăposteşte Galeria „Art Yourself“ am admirat în tăcere expoziţia “Simfoniile Deltei”, al cărei vernisaj a avut loc recent, şi am stat de vorbă cu pictoriţa Paula Vlădescu, nume binecunoscut în lumea artei româneşti. 

 

Am pătruns oarecum neaşteptat în Delta Dunării, prin intermediul picturilor Paulei Vlădescu, aşa cum nu mi s-a oferit şansa până acum, şi am privit cu ochi de întârziat în ale explorării acest tărâm fabulos, atât de plin de culoare.

Fără să folosesc cuvinte mari pot spune că expoziţia este plină de farmec, degajă un parfum aparte, iar la capătul ei, după ce te pierzi în bucuria fiecărui tablou în parte, vei simţi nisipul sub tălpi, vei auzi pescarii Deltei strigându-te pe nume, vei zări pe cer zmeie din peşti în mii de culori şi vei lăsa ţipătul păsărilor să te înalţe până acolo unde nu credeai că-ţi este scris să zbori.

Culorile, da, culorile expoziţiei Paulei Vlădescu te lasă fără respiraţie, te îmbogăţesc, te copleşesc, te readuc la viaţă.

Eu m-am trezit prinsă în mrejele fluviului, fericită să curg odată cu el, să înot cu peştii, să mă bucur de pădurea cu mii de ochi, care, nu ştiu din ce motiv, a ales să-mi vorbească, să mă agit printre pelicani, lişiţe şi raţe, cai sălbatici, stufărişuri, canale întortocheate şi întinderi nesfârşite de trestii.

2

Şi peste toate mi s-a dat şansa să vorbesc cu luna, mai albastră decât mi-o aduceam aminte. M-am simţit binecuvântată şi experienţa pe care am avut-o vizitând expoziţia nu o voi uita curând, căci o simt ca pe un cadou pentru toţi cei care vor să descopere frumuseţea acestui tărâm de poveste înscris în patrimoniul UNESCO.

Paula Vlădescu este asemenea creaţiilor ei, o forţă a vieţii, un simbol al libertăţii, un artist care luptă pentru a păstra clipa etern pe pânză.

Fiecare poveste pe care o spune Paula Vlădescu te atinge, lăsând o tuşă puternică în sufletul tău. Foloseşte un limbaj misterios care pare să ţâşnească dinlăuntrul său într-o manieră fluidă, reuşind să inducă o stare de contemplare spirituală, astfel încurajându-te pe tine, trecător prin faţa acestei clipe numite tablou, să simţi speranţa pulsând în venele tale.

Paula Vlădescu a simţit că natura a ales-o special pentru a împărtăşi tuturor poveştile acesteia, în cazul acestei expoziţii fiind vorba de cel puţin 70. O simfonie de culori, în mijlocul căreia poţi învăţa să te recunoşti ca fiinţă ce aparţine pământului acesta.

7

Expoziţia Paulei Vlădescu nu s-a născut peste noapte.

Dimpotrivă. A fost pentru prima oară în Deltă cu peste 20 de ani în urmă, împreună cu soţul său, împătimit pescar. A început să-i placă încet, încet acest tărâm şi a tot adunat lucrare cu lucrare. Abia acum un an şi-a propus să facă o expoziţie personală cu acestea. Paula Vlădescu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative, secţia Tapiserie, în 1986. Le-a avut ca profesoare pe Ileana Balotă şi Maria Mihalache Blendea şi lucrările sale personale se află în colecţii particulare din România, Elveţia, Africa de Sud, China, Dubai, Canada, Anglia, Serbia şi SUA.

Este membră a Asociaţiei Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România. Încă sub impresia recentului vernisaj, prefaţat de către academicianul Răzvan Theodorescu, istoric de artă, de criticul de film Irina Margareta Nistor şi de profesorul Eugen Petrescu, vicepreşedinte al Societăţii Ornitologice Române „BirdLife România“, Paula Vlădescu a răspuns întrebărilor revistei noastre emoţionată să descopere că publicul este dornic să se bucure de artă.

Ne aflăm într-o casă veche, superbă, care practic vorbeşte despre Bucureştiul de altădată, plin de culoare, animat, efervescent. Prin intermediul tablourilor acestei expoziţii însă călătorim în lumea mirifcă a Deltei Dunării, ceea ce ne determină să întrebăm care a fost cea dintâi întâlnire dintre Paula Vlădescu şi culoare? În copilărie cumva?

Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Am fost foarte norocoasă. Părinţii mei sunt dintr-o zonă aproape de Piteşti, cu dealuri, cu apă curgătoare. Bunica mea avea o casă foarte frumoasă la margine de sat, iar în spatele casei trecea această apă. Era multă verdeaţă. Părinţii mă trimiteau în vacanţe. Aveam trei veri, unul care locuia acolo, de vârsta mea, şi-mi plăcea să mă joc, să mă caţăr în copaci. Îmi plăcea chiar foarte mult.

Ţin minte că aproape de casă era un nuc care avea crengile ca nişte trepte, coborâte pe pământ.

Abia îl cuprindeam cu toţii. Îmi plăcea să mă caţăr în el şi să mă ascund acolo visând cu ochii deschişi. Mai aveam o plăcere, spre disperarea unchiului meu. Făceam derdeluş din căpiţele de fân. El aşeza paiele şi noi le dădeam jos. Atunci s-a creat o legătură cu natura. Aveam libertate din partea bunicilor mei, puteam face tot ce voiam. Nu deranjam pe nimeni.

9

Imaginaţia de atunci se simte acum pe pânză.

Când eram mică îmi plăcea mult să desenez cu creta pe jos în faţa blocului. Aleea era puţin retrasă de la bulevardul principal. Inventam tot felul de trasee. Aveam mulţi copii pe scara blocului şi îmi plăcea să inventez jocuri şi să-i angrenez în poveştile mele. La capătul blocului, la vreo trei scări distanţă, locuia un profesor de desen la Tonitza, care ieşise la pensie. Drumul lui spre casă era prin faţa scării unde locuiam eu. Mă tot vedea că desenez şi azi, şi mâine.

Nu era doar o joacă.

Inventasem o metodă ca să colorez creta. Spărgeam creioane colorate şi luam mina de la ele. Cred că spunea săracul în mintea lui: „Uite săraca ce a mai inventat“. Dar ce să fac, aveam nevoie de culoare. M-a oprit într-o zi şi mi-a spus că vrea să vorbească cu mama. Şi chiar în clipa aceea mama venea mai devreme ca niciodată de la serviciu. I-am spus: „Uitaţi! Tocmai vine“. A oprit-o şi i-a spus: „Să ştiţi doamnă, copilul dumneavoastră are un talent deosebit. Nu doar se joacă. E păcat să nu o daţi la Arte Plastice, chiar de acum din toamnă“.

Mama m-a întrebat dacă vreau şi am spus da. „Dar să ştii că o să dai examen“. Am spus: „Dau. Şi dacă intru bine, dacă nu, nu“. Am dat şi am intrat. Din clasa a V-a am mers, în paralel, la şcoala generală, şi cu tramvaiul de două ori pe săptămână la sediu, unde mergeam de plăcere.

Făceam istoria artei cu Marin Nicolau, un profesor interesant, şi modelaj sau pictură. Acea zi în care mama a fost atenţionată asupra talentului meu a fost o zi care mi-a schimbat viaţa. Poate că dacă acel om nu spunea mamei mele nimic nu făceam ce fac acum. Mi-aduc aminte şi cum era îmbrăcat. Pantaloni albi, sacou albastru din pânză de in, cămaşă şi papion. Părul alb. Nu ştiu nici acum cine era…

A fost deci o întâlnire care v-a apropiat de artă, de culoare. Aţi dat la Arte Plastice apoi. Trebuia ca talentul să fie şlefuit, nu?

Da. Nu am intrat imediat. Au trecut chiar cinci ani, dar am simţit că altceva nu pot să fac. Tata mi-a spus: „Vezi că e foarte greu. Se adună de la an la an mulţi care termină. Trebuie să fii foarte bună!“ Veneau şi din alte oraşe. Era Tonitza cu trei clase, nu toţi mergeau la Arte, cei mai mulţi alegeau Arhitectura. Veneau de la Cluj şi din alte oraşe. „Apucă-te şi învaţă!“, spunea tata.

Chiar am prins într-un an, la admitere, când au introdus un caiet de probe pe care trebuia să-l termini în acea zi. Venea modelul, îl priveai zece minute şi trebuia să-l faci apoi din memorie. Trebuia să selecteze drastic din candidaţi. După aceea venea examenul, într-o zi desenul, vreo şase ore, în altă zi pictura, iar şase ore.

paula vladescu-expo

Se făcea o selecţie serioasă. Erau şapte locuri. Uneori patru. Am intrat a treia ca medie şi ca loc din şapte, după care s-a dovedit că eram foarte bună, atât de mult acumulasem în anii în care m-am pregătit că se vedea. Mai ales desenul, făceam studii după oameni, după anatomie. Am învăţat mult.

În facultate am prins o perioadă foarte frumoasă.

Lucram de dimineaţa până seara în sediu, sigur că nu erau tentaţiile de acum, nici la televizor, nici la cinematograf. Aveam mult timp să facem temele pe care le primeam de la profesori. În plus, secţia mea chiar pe asta se baza, pe cantitate. Lucram mult. Şi acum cred că e la fel. Sunt multe proiecte. Era o atmosferă boemă, erau şi băieţi. Din şapte locuri aveam trei băieţi, destul de sensibili ca fire. Unul chiar mi-a fost coleg în liceu.

14Este har sau este şi muncă?

La început am crezut că până la urmă dacă ai ceva har poţi să duci mai departe şi să faci lucruri uşor, după care mi-am dat seama că fără studiu nu se poate, fără trudă, fără muncă. Studiu profund, exerciţiu. Dacă nu ai acestea nu poţi reuşi. Ai nevoie de ore şi ore de exerciţiu. Ai nevoie bineînţeles şi de imaginaţie.

Altfel eşti un simplu copiator al naturii, se poate întâmpla şi aşa. De aceea pentru expoziţiile personale trebuie să acumulezi destul de mult, nu poţi face asta în tinereţe, pentru că nu eşti destul de copt. Poţi arăta ce ştii abia după mult timp.

V-au sprijinit părinţii din plin, se vede şi se simte…

Da. De la părinţii mei am învăţat multe. M-au ajutat. Mama a fost mereu alături de mine. Dacă nu am intrat la facultate, ea nu s-a supărat, a crezut în mine şi m-a susţinut. O şi puneam să-mi pozeze ca să fac studii. Tenacitate, perseverenţă, da, dar şi familia înseamnă foarte mult. Şi tatăl meu, şi mama aveau talent. Mama croşeta, tata era profesor de desen. Era foarte bun, desena şi cu stânga, şi cu dreapta foarte bine.

Întorcându-ne la expoziţia aceasta, „Simfoniile Deltei“, culorile ei te izbesc pur şi simplu, te prind în mreje, te răscolesc…

Culoare, da… Nici nu ştiu, cred că s-a născut din mine, pentru că Delta este bineînţeles născătoare de multe. Probabil că mie asta mi-a făcut. Pur şi simplu mi-a dat această culoare. Nu pot spune exact de când, dar ştiu că am simţit asta de când am fost prima oară în Deltă.

181092maxim

Au trecut 20 de ani de atunci şi încă mă încearcă acea senzaţie de fascinaţie în faţa frumuseţii, în faţa liniştii. Am mers an de an, de mai multe ori, şi de fiecare dată mă impresiona altceva, apoi altceva. Este foarte multă culoare în această expoziţie.

Chiar îmi amintesc în anii studenţiei profesoara noastră doamna Ileana Balotă ne şi spunea: „Feriţi-vă de culoare, este foarte greu de stăpânit! Mai bine mergeţi pe combinaţii de griuri!“ Era mai simplu. Cu culoarea este greu să faci această armonie, dar mi s-a părut o provocare şi am avut mai mult curaj.

 S-a întâmplat să visaţi vreodată ceva şi apoi să aşterneţi pe pânză?

Da, de nenumărate ori. Ce visam aşezam pe pânză a doua zi. Am avut soluţii multe prin vis. Ştiu că mă trezeam fericită şi imediat mă apucam de lucru.

Am remarcat o pictură cu ciuline în cadrul expoziţiei, care te tulbură pur şi simplu. Este un personaj măreţ care acaparează privirea oricui…

Da. Ciulinele este o interpretare ciudată pe care şi domnul profesor Eugen Petrescu a remarcat-o şi chiar a explicat la vernisaj ce este cu acest ciuline. Este un fruct de fapt, care creşte deasupra apei, cei de acolo din Deltă îl şi mănâncă, se poate face dulceaţă, e foarte bună. Acest ciuline are gustul unei alune de pădure, dulceag, destul de mare. Eu i-am dat o altă conotaţie.

181098maxim

Mă plimbam cu barca pe unul din canale şi am văzut ciulinele ieşind din apă fără frunze şi mi s-a părut ciudat, avea o imagine interesantă care se reflecta în apă. Mi s-a părut că este un personaj măreţ îmbrăcat în haine de rege al bălţii. După aceea m-am gândit că ar putea fi pereche, deci povestea trebuia să fie şi în doi. De aici trebuie să continue. Imaginaţia e importantă.

 Interesant în cadrul expoziţiei mi s-a părut a fi faptul că tablourile cu păsări au şi sunet. Cum v-a venit această idee?

Doar să pictez păsările parcă nu era destul, aveam nevoie şi de sunet. M-am gândit să fac un mixaj între pictură şi sunet. Am găsit la îndemână acest sistem de a declanşa sunetul în momentul în care ajungi în faţa tabloului, foarte potrivit pentru această expoziţie. Este foarte frumos. E ca un colţ de rai. Mi-a plăcut mult. Este felul în care natura practic invită omul acolo, în Deltă.

Acolo omul nu are contribuţie, nu a modificat nimic. El este vizitatorul. El trebuie să o vadă aşa cum este şi să se bucure de ea. La Sfântu Gheorghe, de exemplu, se varsă Dunărea în mare şi ai posibilitatea să vezi textura apei curgătoare, dar şi textura apei mării.

181102maxim

Vin foarte multe păsări pentru că sunt aluviuni şi găsesc de mâncare şi se simt în rai, în elementul lor, se bucură, ţipă. E mai uşor. Şi mai este şi libertatea de care cei de acolo se bucură, e ceva ce în oraşe nu poţi găsi. Apa ajută, pentru că te spală de toate grijile şi gândurile, te încarcă tot timpul cu altele curate. Aşa zic şi aşa mi s-a întâmplat şi mie. S-a întâmplat să fac această expoziţie.

Acum a venit momentul, am văzut acest moment, această mână întinsă, de undeva, şi am zis dacă nu folosesc acest moment o să treacă şi nu voi mai reuşi. A fost ca într-un puzzle, am găsit locul potrivit. Totul s-a potrivit. Perioada este una de vacanţă şi s-a potrivit cu ce am vrut eu să fac.

Există vreo pictură la care ţineţi în mod special?

maxresdefault

Sunt multe care-mi plac, dar una îmi aminteşte de acest loc unde am văzut zmeiele. Mi s-a părut că nu mai sunt peşti în apă, ci zmeie pe cer. De aici mi se trage poate. Mi-a plăcut să privesc zmeiele pe cer. Mintea îmi este liberă când pictez şi ştiu că pot face tot ce doresc atunci. Dacă s-ar putea să lucrez 24 din 24 de ore aş fi fericită. Dar trebuie să mănânc, să mă odihnesc…

Dacă m-ar întrerupe cineva m-aş supăra pentru că m-a întrerupt puţin, dar îmi doresc şi vreau şi pot să fac asta 24 din 24.

Ştiu că aveţi o fiică. V-a urmat, a ales aceeaşi cale sau nu?

Fiica mea a făcut şi ea Tonitza, dar nu a ales Artele Plastice. A fost mai curajoasă decât mine. Nici nu aveam atâta încredere, a făcut Regie şi chiar se descurcă. Îi place să comunice cu oamenii, aşa cum îi stă bine unui regizor. Nici nu am ştiut când a plecat să dea examen la facultate.

O îndrumasem spre scenografie. Dar regie le include pe amândouă. M-a sunat şi mi-a spus: „Ştii, dimineţile când mă vedeai că plec, eu de fapt mergeam la examen. Am intrat la Regie“. „Foarte bine“, am spus. „Faci ceva care-ţi place“. Sunt fericită că vorbim aceeaşi limbă.

181096maxim

Pentru că nu poţi privi tablourile expuse decât cu sufletul, aş vrea să întreb ce înseamnă credinţa pentru Paula Vlădescu?

Pentru mine credinţa este ceva fără de care nu pot să exist. Ca artist, ai momente în care simţi mai mult ca oricând că eşti aproape de Cer şi toată chemarea aceasta este în plus faţă de alţi oameni, care trec cu nepăsare şi nu numai că nu au credinţă, dar nu o simt profund, aşa cum ar trebui.

Eu am simţit-o de foarte multe ori, iar de când tata nu mai este am simţit-o din plin. Este ceva care aranjează acolo sus ca lucrurile aici să fie bine. Probabil că s-a văzut sus ce-mi doresc şi concretizarea dorinţei mele este un răspuns. Acum s-a întâmplat. S-au legat toate.

Chiar îmi place ceea ce fac şi simt că eu nu trebuie să vorbesc, ci să spun prin pictura mea ceea ce natura nu poate altfel decât etalându-şi frumuseţea. Simt că asta trebuie să fac, să explic cuvintele naturii, sunt un fel de traducător pe pământ al acestui colţ de rai. Aşa mă simt eu.

Aţi vizitat Egiptul special pentru Delta de acolo. Seamănă cu Delta noastră? Ce înseamnă pământul românesc pentru dumneavoastră?

16

Pământul românesc are o frumuseţe aparte, incredibilă. Am avut ocazia să călătoresc, da, am fost în Egipt să văd Nilul, delta lui şi să fac o comparaţie între ce este acolo şi ce avem noi, în delta noastră. E interesant şi acolo, dar lipseşte culoarea. Am vrut să arăt prin expoziţia mea câtă culoare şi frumuseţe există la noi în Deltă. Am fost trimisă de natură ca să spun asta.

Pământul nu are nicio vină că oamenii pleacă de aici. Natura este frumoasă, dar ceea ce se întâmplă cu oamenii e problema lor. Dacă ei nu-şi găsesc locul e problema lor. Altfel ar simţi că locul lor e aici. Merg să văd şi alte locuri, dar rădăcinile mele sunt aici.

Paula Vlădescu, ce v-a ajutat să vă ridicaţi de fiecare dată?

Ambiţia. O ambiţie extraordinară aveam atunci când cineva spunea „E frumos, dar am mai văzut în lumea artistică. Nu este destul de bun. Nu e nimic“. Atunci mă ambiţionam enorm. De câte ori nu intram la examen şi mai tare mă ambiţionam. Studiam, spuneam că nu e suficient cât ştiu, trebuie să învăţ. Când am intrat cred că puteam să mă iau la întrecere cu oricine. Am învăţat mult.

52-275x270

Paula Vlădescu, Regrete?

Nu am. Ca artist parcă eşti bolnav, nu eşti un om normal. Se uită lumea ciudat. Ai o problemă. Ce regret este că emisiunile culturale nu mai există. Celelalte televiziuni, fiind particulare, se orientează după rating, nu după calitate şi valoare. Totuşi, nu trebuie să uite că mai sunt oameni care vor să vadă ceva frumos, nu poţi să ne aşezi pe toţi într-o oală. E mare tristeţe. Şcoala românească de pictură are un cuvânt de spus.

E păcat. Valorile noastre pot face mult în afara graniţelor, dacă simt că au ceva de spus. Cum m-a delegat pe mine acest colţ de rai al Deltei Dunării să vorbesc despre el prin pictură şi simt că trebuie să spun mai departe cât de frumos este, cred că şi alţii pot face asta. Altfel decât mine, dar o pot face.

paula vladescu flori2

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here