Patria „recunoscătoare”. Un veac de festivitate

0
41

Patria „recunoscătoare”. Un veac de festivitate

În 100 de ani de când s-a realizat Unirea, formele pe care le-a luat recunoştinţa patriei faţă de cei care au făcut-o au fost cel puţin bizare.

De la condamnarea cu închisoarea şi moartea în gulag, până la uitare sau mistificare. Tratamentul nu s-a aplicat doar oamenilor, ci şi locurilor, caselor, monumentelor.

La Facultatea de Geografie din Cluj, pe holurile unde stă lipit un poster cât zidul cu chipul lui Emmanuel de Martonne, studenţii n-au ştiut să spună cine a fost.

Deşi acest om a contribuit la fondarea facultăţii lor, la stabilirea graniţelor României Mari – ca expert în Comisia tehnică de pe lângă Conferinţa de Pace de la Paris şi a studiat geografia Carpaţilor şi a spaţiului  extracarpatic, le-a pus pe hartă şi-n enciclopediile lumii, şi-a dat două doctorate în cercetări făcute aici – la începutul anului Centenar, el era complet uitat.

De Martonne nu are bust alături de alţi universitari în Parcul Memoriei, nu este prezent în literatura de  specialitate şi nu face parte nici din cultura locurilor pe unde a cutreierat ca să le descopere şi să le descrie, pentru prima dată într-o geografie mondială.

Fotograful Unirii a fost un tânăr care se întorcea de pe front şi care a mers 11 kilometri cu aparatul de fotografiat pe bicicletă ca să ajungă la eveniment. Fotografiile lui sunt singurele imagini-document pe care le avem de la 1 Decembrie 1918. Spre sfârşitul vieţii lui, Muzeul Unirii se lăuda că, în sfârşit, a reuşit să-i cumpere aparatul şi plăcile fotografice pe care le mai păstra. Samoilă Mârza vânduse parte dintre ele, ca să aibă din ce trăi. 100 de ani mai târziu, ziarele locale semnalau faptul că starea cea mai mare de degradare se afla la mormântul lui Samoilă Mârza, „fotograful Unirii”.

Cu doar câteva săptămâni înainte de aniversarea Centenarului, starea lui era jalnică. Nimeni nu s-a mai ocupat de întreţinerea mormântului, iar la un moment dat era în pericol să fie exhumat pentru ca locul să fie dat altcuiva. Autorităţile locale s-au trezit în ultimul moment şi au renovat mormântul fotografului şi pe al stegarului martir al Unirii. Ca să nu-i prindă festivităţile cu osemintele în braţe.

Iuliu Maniu a murit în temniţă la Sighet. După mulţi ani de suferinţă. Trupul i-a fost aruncat într-o groapă comună în cimitirul săracilor. Casa lui a fost confiscată şi folosită ca magazie de cereale şi fructe, grădiniţă sau casă pentru orfani. Dar nimeni n-a mai investit în întreţinerea ei. În 2016, când Biserica Greco-Catolică a primit-o înapoi, casa era o ruină. În anul următor s-a pornit o campanie de colectă publică în urma căreia s-au strâns bani pentru renovare. Casa e aproape gata, dar fără sprijinul statului român. Ministerul Culturii nu a aprobat alocarea de fonduri nici în anul Centenarului. Și mormântul lui Iuliu Hossu, fondator al României Mari,  este tot gol. Osemintele lui nu s-au mai găsit niciodată.

Luasem oreion şi mă duceau la spitalul de la „urechea podului” din Târgu-Jiu, când am văzut-o prima dată. Mi s-a părut foarte tare cum se înalţă ea ca un chibrit imens spre cer şi, deşi pare stingheră în câmpul pustiit din jur, îţi place. Te face să te uiţi în sus, o urmăreşti cu privirea de pe fereastra ratei, ochii ţi se duc pe lângă ea, tot mai sus şi dai de cer. Se înfige de la marginea geamului prăfuit al autobuzului direct în cer.

Mai târziu, când tata mi-a povestit că a fost la „pomana” ei, am căscat urechile, ştiam despre ce vorbeşte. Pe vremea lui nu se spunea dezvelire sau inaugurare sau vernisaj. Sau poate doar tata nu ştia cuvintele astea.

„Coloana fără de Sfârşit”, plantată în „lărgitura”  de la intrarea în Târgu Jiu, a fost sfinţită şi prăznuită – pe când era tata elev şi pedagogul i-a dus pe toţi încolonaţi acolo – printr-o „pomană”. De la „pomana” aia tata îşi amintea aşa: colacii, merele, popii, un om înalt şi cu barbă, cântările, florile şi monumentul. Monumentul era, după descrierea lui, un fel de piatră de mormânt, care amintea de morţii din război. Sau, ca să înţeleg eu mai bine, mai multe pietre una peste alta. După câţiva ani aveam să aflu cuvântul infinit.

Ansamblul de la Târgu-Jiu, se ştie, a fost realizat la cererea lui Gheorghe Tătărăscu, la împlinirea a 20 de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial, în 1938.

Pe atunci, aniversarea Unirii nu intrase în obişnuinţă.

În minţile oamenilor mai viu, de neuitat, era Războiul. Şi n-a durat mult până când avea să vină încă unul. Următorii zece ani au schimbat radical lumea. Şi, la Târgu-Jiu, în 1949 îi găsim pe ispravnicii comunişti trăgând cu tractorul de monument, de Coloana fără Sfârşit. Voiau s-o valorifice la fier vechi.

Cel care a condus operaţiunea avea să povestească ziariştilor, după Revoluţie, exact cum s-a întâmplat:

În primăvara anului 1953, pe când Tănăsie Lolescu, căci despre el este vorba, era activist, deputat şi membru în comitetul executiv al Consiliului popular al oraşului Târgu Jiu, a făcut parte, la un moment dat, şi din comitetul de organizare a Festivalului Mondial al Tineretului, care urma să se ţină la Bucureşti. Cu această ocazie, organizaţiile de tineret ale partidului au primit sarcina să adune fonduri. Cum tinerii nu prea aveau bani, au hotărât că cel mai simplu e să-i facă din strângerea fierului vechi (acţiune ţinută la oraşe şi la sate).”

Pentru circumscripţia lui T. Lolescu (ce ţinea de la prefectură până la regiment, incluzând astfel şi parcul Coloanei), tov. Babalâc, primul secretar al raionului, i-a trasat acestuia sarcina de a da „Coloana jos şi să scoatem bani”, consemnează jurnaliştii de la Adevărul. „Lolescu s-a dus la Sovrom Petrol (instituţie condusă de un director român, numit Porojnicu, şi unul rus, numit Naghiev) şi a cerut un tractor Kirov de la directorul rus, care a refuzat însă politicos să îl ajute.

A mers apoi la Şcoala de tractorişti de la Vădeni, la directorul Olaru, de unde a obţinut un tractor I.A.R. şi de unde a luat şi câteva lanţuri. Spre seară, s-a dus împreună cu tractoristul Milotin şi au legat lanţurile de Coloană şi au tras de ea cu tractorul, dar lanţurile s-au rupt. S-au urcat apoi pe acoperişul tractorului şi au legat lanţurile la un nivel mai sus, trăgând din nou, dar singurul rezultat a fost că tractorul s-a ridicat în partea din spate. La ultima încercare lanţurile s-au rupt iarăşi şi acţiunea a fost abandonată. La şedinţa cu primul secretar i s-a raportat acestuia eşecul dărâmării Coloanei, drept care tov. Babalâc l-a făcut  neputincios, supărat că i-au fost înşelate așeptările”.

Lolescu a supravieţuit şi el mai multor opinteli istorice şi în secolul următor va povesti toate acestea într-un film şi ziariştilor, cu ocazia sfinţirii troiţei ridicate din iniţiativa lui în cimitirul satului Hobiţa şi aşezată în fața bisericii din lemn construită de bunicul lui Brâncuși.

Nu este nicio bravură în ceea ce s-a întâmplat; a fost  un act tineresc din necunoştinţă de cauză”, se va scuza el în faţa istoriei.

Conform presei locale, în Arhivele Naţionale ale judeţului Gorj se găseşte Adresa nr. 2876 din 17 mai 1949 a Secţiei de Artă şi Cultură a Comitetului Provizoriu Gorj către Serviciul Arte Plastice din cadrul Ministerului Artelor şi Informaţiilor. Prin aceasta se cerea nici mai mult, nici mai puţin decât demolarea Coloanei fără Sfârşit, decizie aparţinând colectivului de agitaţie şi propagandă a PMR, luată în şedinţa din 16 mai 1949. Mai concret, atunci „s-a hotărât ca să se desfiinţeze monumentul construit de Gh. Tătărescu din romburi subt formă de stâlp cu înălţimea de 29 m, din material de fontă…”  Noroc că: „..biroul a hotărât să faceţi cunoscut Sfatului Popular al oraşului Tg. Jiu, că această coloană nu trebuie distrusă, ci conservată, fiind un monument de artă”, semnat – Preşedintele Comisiei, Acad. C. Moisil.

***

În 4 decembrie 1928, la prima aniversare a Unirii – se împlineau zece ani – Iuliu Maniu era primit cu urale în gara din Cluj. Condus de mulţime spre sediul Prefecturii de atunci, Maniu a vorbit mulţimii de la balcon. Au fost lucruri spuse pe şleau, nemulţumiri față de cum a decurs unificarea statului, dar şi ce s-a realizat bun în primul deceniu de la Unire. Iar această adunare voluntară a populaţiei din Ardeal avea să fie prima aniversare a Unirii şi ultima atât de sinceră.

În 1929, Universitatea Regele Ferdinand  (acum ”Babeş-Bolyai”) sărbătorea zece ani de la înfiinţare, dar şi-a propus să marcheze şi aniversarea Unirii.

Aşa se face că, la decizia lui Emil Racoviţă,  rector al universităţii pe atunci, mai multor intelectuali străini, prieteni ai României, li se decernează titluri de Doctor Honoris Causa. Aceştia erau personalităţi ale vremii care au sprijinit, la Conferinţa de Pace de la Paris, înfăptuirea României Mari. Printre cei distinşi cu acest titlu au fost: savantul francez Emmanuel de Martonne, istoricul britanic Seton Watson, jurnalistul Wickham Steel. Cu această ocazie, primăria le-a decernat şi titluri de cetăţeni de onoare ai oraşului Cluj. Aniversarea a fost una sobră, rănile războiului nu se stinseseră, criza economică cuprinsese lumea vestică, iar gesturile de recunoştinţă nu puteau fi decât simple şi sincere.

***

În 1968, la împlinirea a 50 de ani de la Unire, la semicentenar, Ceauşescu şi partidul au dorit o sărbătoare cu fast.

Începea afirmarea naţională sub acest regim. După cum a foat descrisă  a fost o aniversare megalomanică – în acei ani începea delirul comunist. Reconstituirea evenimentului arată cum s-a născut un fel de complicitate a autorităţilor locale cu conducătorii comunişti. „Nicolae Ceauşescu, prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer şi ceilalţi conducători de partid şi de stat au sosit în gara oraşului de pe Mureş în dimineaţa zilei de 28 noiembrie 1968, la ora 8,30, fiind întâmpinaţi încă de la coborârea din tren de ovaţiile şi uratele nesfârşite ale unei mulţimi de oameni ai muncii”, români, maghiari, germani, întrucât solidaritatea şi buna înţelegere dintre români şi celelalte naţionalităţi conlocuitoare din Transilvania era o idee cultivată cu asiduitate de PCR.

Aşa cum era deja încetăţenit, membrii delegaţiei venite de la Bucureşti au fost întâmpinaţi cu pâine şi sare, dar şi cu multe buchete de flori, oferite de tinere îmbrăcate în costume tradiţionale.

Comitetul Judeţean Alba al PCR şi autorităţile locale au regizat primirea delegaţiei oficiale până în cele mai mici detalii, fiind mobilizat un număr impresionant de oameni, mulţi dintre ei fiind aduşi din localităţi foarte îndepărtate de Alba Iulia. Totul a fost făcut pentru a i se asigura o primire grandioasă lui Nicolae Ceauşescu şi delegaţiei sale, mai ales că judeţul Alba fusese reînfiinţat nu cu mult timp înainte, în februarie 1968. De la gară, coloana oficială s-a îndreptat către Cetate, de-a lungul străzilor împodobite cu drapele de partid şi de stat, dar şi cu ghirlande multicolore, mii de persoane i-au întâmpinat pe înalţii oaspeţi, purtând pancarte şi steguleţe, unii dintre ei fiind îmbrăcaţi în straie populare.

La intrarea în cetatea bastionară de tip Vauban, în apropierea Porţii I, era un grup de oşteni al cărui lider era un călăreţ pe un cal alb ce-l întruchipa pe domnitorul Mihai Viteazul, simbol al unităţii poporului român.

Oameni ce purtau costume de epocă ale dacilor şi romanilor au fost postaţi pe traseul dintre Poarta I şi Poarta a II-a, iar zeci de tulnicărese se aflau pe taluzul Cetăţii.

Numeroşi moţi, în costume tradiţionale, i-au întâmpinat pe oaspeţi la Obeliscul lui Horea, Cloşca şi Crişan, peste 300 de veterani, participanţi la adunarea organizată la 1 decembrie 1918, erau la Poarta a III-a, în timp ce sute de pionieri fluturau steguleţe albastre, galbene şi roşii. Totul s-a desfăşurat pe un fond sonor asigurat de câteva fanfare şi grupuri vocale care au cântat imnul României, dar şi alte cântece mobilizatoare, cum a fost Hora Unirii.

În această atmosferă plină de entuziasm, Nicolae Ceauşescu a tăiat panglica inaugurală a noului complex muzeal din Alba Iulia.

După trecerea în revistă a gărzii militare, care a prezentat onorul, liderul comunist s-a îndreptat către statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, operă a sculptorului Oscar Han, pe care a dezvelit-o în prezenţa unui numeros public. Clădirea Muzeului Unirii, cu cele peste 100 de încăperi ale sale, ridicată între 1851 și 1853 a reprezentat următorul obiectiv ce a fost vizitat, demnitarii oprindu-se în mai multe săli pentru a primi explicații în legătură cu exponatele prezente. A fost de asemenea văzută și Sala Unirii, locul unde la 1918 cei 1228 de delegați la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918 au hotărât unirea Transilvaniei cu România.

A urmat o mare adunare populară, organizată în parcul „Custozza”, la care au participat mii de albaiulieni, dar şi locuitori din așezări învecinate.

De la tribuna oficială, acolo unde au fost invitaţi şi veterani ai unirii ce se înfăptuise cu cinci decenii în urmă, au fost rostite numeroase discursuri, cel mai important fiind fără îndoială al secretarului general al PCR, care a fost primit cu un sincer entuziasm de către cei prezenţi. A urmat un spectacol susţinut de formaţiile artistice din judeţ, la terminarea acestuia oficialităţile îndreptându-se spre sediul Comitetului Judeţean Alba al PCR, iar după aceea către gară. Cu aceasta, festivităţile de la Alba Iulia dedicate sărbătoririi semicentenarului unirii Transilvaniei cu România s-au încheiat.

A doua zi, la Bucureşti, în Sala Palatului Republicii Socialiste România, a fost organizată o şedinţă jubiliară a Marii Adunări Naţionale, în care s-a subliniat încă o dată importanţa actului istoric ce se înfăptuise cu 50 de ani în urmă” (Cf. Adevărul, sursa documentare: Proiect Memoria Urbis, „Alba Iulia – o istorie în imagini a oraşului prin străzile şi monumentele sale”).

***

În 31 iulie 1990, prin Legea nr. 10 promulgată de preşedintele Ion Iliescu şi publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca Zi Naţională şi sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituţia României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziţia anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 22 decembrie drept sărbătoare naţională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.

Guvernatoarea statului Iowa, Kim Reynolds, a proclamat ziua de 1 Decembrie 2018 drept Ziua Aniversării a 100 de ani de la Unirea Românilor, în statul pe care-l conduce. În proclamație, Kim Reynolds a motivat gestul prin faptul că România este un partener strategic al Statelor Unite, prin contribuția româno-americanilor la dezvoltarea societăţii SUA, dar şi prin creşterea legăturilor bilaterale dintre statul Iowa şi România.

Sinteza nr. 58, noiembrie-decembrie 2018

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here